De aceea credinţa aceasta "i-a fost socotită ca neprihănire." 23 Dar nu numai pentru el este scris că "i-a fost socotită ca neprihănire"; 24 ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, 25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Trei întrebări pentru săptămâna viitoare

Intenţionasem iniţial să predic un mesaj din aceste patru versete mici, 22-25. Dar pe măsură ce am meditat la ele, mai ales în legătură cu cina de duminică, şi mai ales în vederea atingerii unui punct culminant la finalul acestui capitol, m-am gândit că ar trebui să petrecem două duminici studiind acest text măreţ. Iată care sunt întrebările pe care vreau să le pun, una astăzi şi trei săptămâna viitoare.

1) De ce i se socoteşte credinţa ca şi neprihănire lui Avraam şi de ce ni se socoteşte şi nouă ca şi neprihănire? Care este înţelesul lui "de aceea" la începutul versetului 22: "De aceea credinţa aceasta "i-a fost socotită [lui Avraam] ca neprihănire."

2) Ce fel de credinţă este credinţa care se socoteşte ca neprihănire lui Avraam şi nouă? Este vorba despre primul act al credinţei când Dumnezeu i-a vorbit la început lui Avraam şi i-a spus să plece din Ur din Caldeea, sau despre credinţa din Geneza 15:6 când Dumnezeu a promis că-i va face pe urmaşii lui Avraam ca şi stelele, sau este vorba despre credinţa din Geneza 17 când Dumnezeu i-a promis un fiu anul următor în ciuda vârstei sale şi a faptului că Sara era stearpă, sau despre credinţa din Geneza 22 când Avraam l-a oferit pe fiul său Isaac ca să fie jertfit? Suntem noi îndreptăţiţi în prima clipită a credinţei sau printr-o viaţă de credinţă?

3) Cum îi este credinţa creditată lui Avraam şi cum ne este creditată nouă? Oare socotirea credinţei ca şi neprihănire înseamnă că credinţa însăşi este genul de neprihănire pe care o punem în practică şi Dumnezeu socoteşte acea credinţă ca fiind îndeajuns de bună ca să merite îndreptăţirea – ca şi cum îndreptăţirea ar costa cinci milioane de dolari iar eu pot veni cu un milion de dolari, şi Dumnezeu plin de milă spune că va socoti milionul meu ca şi cinci milioane şi va anula restul? Sau îndreptăţirea este de fapt imputarea pe care mi-o face Dumnezeu atribuindu-mi propria Sa neprihănire în Hristos, şi dacă aşa stau lucrurile, ce înseamnă să spui că credinţa ne este creditată (socotită) ca şi neprihănire?

Toate acestea săptămâna viitoare.

În cine sau ce trebuie să credem ca să fim îndreptăţiţi?

Lucrul asupra căruia doresc să ne concentrăm săptămâna aceasta este următorul: În cine sau ce trebuie să credem ca să fim îndreptăţiţi? Începem din mijlocul versetului 24. Versetele 23-24 ne spun că nu numai pentru binele lui Avraam ci şi pentru binele nostru scrie în Geneza 15:6 că lui Avraam i s-a socotit credinţa ca şi neprihănire. "Dar nu numai pentru el este scris că "i-a fost socotită ca neprihănire"; ci este scris şi pentru noi." Să nu pierdeţi din vedere lucrul acesta. Iată-l pe apostolul lui Isus Hristos spunându-ne că Dumnezeu ne avea în vedere pe noi când l-a inspirat pe Moise să scrie cuvintele "i-a fost socotită ca neprihănire." Dumnezeu vrea să iei lucrul acesta la modul cel mai personal. Vrea să citeşti textul acesta şi să auzi cuvintele acestea şi să ştii că ţi se adresează la modul cel mai personal.

Dumnezeu îţi spune acum: "Credinţa te va pune într-o poziţie corectă faţă de Mine. Încrede-te în Mine. Voi socoti credinţa ta ca şi neprihănire." Îl auzi? "Încrede-te în Mine. Odihneşte-te în Mine. Bazează-te pe Mine. Depinde de Mine. Totul va fi bine. Am o neprihănire pentru tine. Tu nu ai una pentru Mine. Eu o am pe a Mea pentru tine. Încrede-te în Mine. Asta ţi se va socoti ca neprihănire."

Apoi în mijlocul versetului 24 începe să ne spună cine este acela în care trebuie să credem: "... Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi." Acesta este Acela în care credem pentru a fi îndreptăţiţi. Pavel Îl identifică pe Dumnezeul în care credem prin ceea ce a făcut Acesta. De aceea atunci când spune, "Credinţa este socotită [de Dumnezeu] ca neprihănire," şi spune că lucrul acesta a fost scris pentru noi cei care avem credinţă, şi apoi ne spune ceea ce a făcut Dumnezeu, noi trebuie să învăţăm care este baza şi conţinutul credinţei noastre.

Să rezumăm cele de mai sus în trei afirmaţii despre Dumnezeu. 1) Dumnezeul în care ne încredem lucrează cu o putere de neconceput. 2) Dumnezeul în care ne încredem lucrează o răscumpărare plină de milă. 3) Dumnezeul în care ne încredem lucrează o dreptate triumfătoare. Tot acest capitol s-a referit la modul de lucru al îndreptăţirii, nu la baza îndreptăţirii prin credinţă. Dar acum în ultima propoziţie din capitol, Pavel se întoarce la baza îndreptăţirii prin credinţă (unde s-a aflat în Romani 3:24-26). Baza îndreptăţirii este ceea ce a făcut Dumnezeu în istorie prin lucrarea lui Hristos. Modul de lucru al îndreptăţirii este modul cum suntem conectaţi la acea mare lucrare prin credinţă. Ambele sunt incredibil de importante, dar baza este cea mai importantă dintre toate.

John Murray, care este la Domnul acum, dar care a predat la Seminarul Westminster, a scris o cărticică extraordinară numită Răscumpărarea: Realizată şi Aplicată. Am citit-o cam acum 25 de ani. Mi-aş dori ca fiecare dintre voi s-o citiţi. Ar întări fibra credinţei voastre. Acele două cuvinte, "realizată şi aplicată" se referă la baza şi modul de lucru al îndreptăţirii despre care vorbesc eu aici. Răscumpărarea realizată – aceasta este baza a ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos; este realizată, fără de noi şi în afara noastră. Răscumpărare aplicată – aceasta este ceea ce face Dumnezeu ca să ne conecteze la marea lucrare de răscumpărare realizată, ceva ce face Dumnezeu pentru noi şi în noi.

Pavel încheie acest capitol cu o afirmaţie puternică cu privire la răscumpărarea realizată – baza, temelia restului capitolului, care a fost despre aplicarea răscumpărării prin credinţă. Cel în care ne încredem este Cel care a realizat răscumpărarea pentru noi înainte ca noi să existăm. El este Cel în care credem, Cel în care ne punem credinţa.

Deci iată la ce ne vom uita foarte simplu şi pe scurt: El este Cel care lucrează o putere de neconceput, o răscumpărare plină de milă şi o dreptate triumfătoare. Să luăm acestea pe rând şi să le vedem în text şi să le savurăm în minţile şi în inimile noastre.

1. Ne încredem în Cel care lucrează o putere de neconceput

Versetul 24b spune că "noi credem în Cel care L-a înviat pe Isus Domnul nostru din morţi." Sensul punerii învierii lui Isus pe primul loc este pentru că face legătura cu puterea din versetul 17 care a fost necesară pentru a-l naşte pe Isaac. Uitaţi-vă din nou la acele cuvinte din versetul 17: "...Dumnezeu, în care [Avraam] a crezut, care învie morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi." Pentru Avraam atenţia imediată a fost pe promisiunea lui Dumnezeu de a da naştere lui Isaac când Avraam avea 100 de ani şi soţia lui era stearpă. Lucrul acesta era imposibil. Dar aceasta este ceea ce a făcut ca credinţa lui Avraam să fie exemplară. Versetul 19: "Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii."

Iar acum, Pavel spune, că noi astăzi ne încredem în acelaşi Dumnezeu, şi credinţa pe care Dumnezeu ne-o socoteşte ca neprihănire este credinţa într-un Dumnezeu care înviază morţii, şi anume pe Domnul nostru Isus Hristos. În El credem noi, în Cel care l-a înviat pe Domnul nostru din morţi.

Eu numesc puterea aceasta o putere "de neconceput", nu pentru că s-ar putea să nu o poţi concepe, ci pentru că ajungem la finalul unui secol care a fost marcat de naturalism – o perspectivă, sau o credinţă care susţine că nu există realitate care să nu facă parte din natură – credinţa care crede că nu există o realitate supranaturală. Este de neconceput, spun ei. Evoluţia naturalistă este cea mai răspândită formă a acestei credinţe – efortul de a explica originea tuturor lucrurilor fără credinţa într-un Creator supranatural dinafara naturii.

Dar în acest secol a fost răspândit şi un mod naturalistic de a studia istoria. În studiile biblice credinţa aceasta este devastatoare. Una dintre afirmaţiile cele mai renumite ale acestei credinţe a fost făcută de Rudolf Bultmann care a spus, "Un fapt istoric care implică o înviere din morţi este de neconceput" (Citat în Carl F. H. Henry, Dumnezeu, Revelaţie, şi Autoritate, Vol. iv [Wheaton: Crossway Books, 1999, orig. 1979], p.333). De aici am luat eu cuvântul "de neconceput."

Credinţa pe care Dumnezeu ne-o creditează ca şi neprihănire este credinţa în Cel care lucrează o putere de neconceput. El face tocmai ceea ce Bultmann a spus că este "de neconceput" – El înviază morţii. El face ceea ce oamenii spun că nu se poate face. El l-a scos pe Isaac dintr-un pântece mort al unei femei de 90 de ani. Şi l-a scos pe Isus Hristos dintr-un mormânt după trei zile şi l-a făcut Domn al Universului. Aşadar Dumnezeu poate împlini orice făgăduinţă. De aceea ne încredem în El.

2. Ne încredem în Cel care lucrează o răscumpărare plină de milă

Remarcaţi prima jumătate a versetului 25: "care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre." Lucrul primordial care trebuie văzut aici este că moartea Celui pe care L-a înviat Dumnezeu este o moarte plănuită. Dumnezeu n-a vrut pur şi simplu să-şi demonstreze puterea de neconceput şi astfel a găsit o persoană omorâtă pe care s-o învieze din morţi. Dumnezeu însuşi a proiectat această moarte şi a proiectat-o cu un scop.

Puteţi vedea lucrul acesta în cele două fraze cheie ale versetului 25a: "(1) care a fost dat (2) din pricina fărădelegilor noastre." Isus "a fost dat" – de către cine? De către soldaţi? De către Pilat? De către Irod? De către mulţimea Iudeilor? Nu, în cele din urmă, de către nici unii dintre ei pentru că se spune că a fost dat "pentru nelegiuirile noastre." Soldaţii şi Pilat şi Irod şi Iudeii nu L-au dat pe Isus "pentru nelegiuirile noastre."

Fapte 2:23 ne dă un răspuns clar şi direct: "Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu." Dumnezeu l-a dat la moarte. Romani 8:3 spune, "Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului." Romani 8:32 spune, "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi." Deci moartea lui Isus Hristos a fost proiectată de Dumnezeu. Dumnezeu a plănuit moartea sa. El nu a murit pur şi simplu. El a fost dat la moarte de Dumnezeu.

Şi proiectul acesta avea un scop (versetul 25a): "Din pricina fărădelegilor noastre." Planul lui Dumnezeu era să se ocupe de nelegiuirile noastre. El a vrut să facă ceva cu privire la nelegiuirile noastre. Ce anume? A vrut să dăruiască o moarte înlocuitoare ca noi să nu trebuiască să murim pentru nelegiuirile noastre. Şi singura moarte care putea face aceasta era moartea Fiului Său. De aceea Romani 8:3 spune, "Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului." Deci nelegiuirile noastre nu sunt măturate sub preş. Nu sunt trecute cu vederea. Sunt condamnate. Ele aduc o execuţie. Dar nu a noastră. Ci a lui Hristos.

În felul acesta noi suntem răscumpăraţi de către moartea lui Hristos. Adică, suntem mântuiţi de păcatele noastre. Suntem salvaţi de pedeapsa iadului. Suntem răscumpăraţi de la judecata lui Dumnezeu. Şi n-am meritat toată această răscumpărare. Noi merităm să murim şi să mergem în iad şi să îndurăm judecata lui Dumnezeu. Dar aceasta este o răscumpărare plină de milă. Acesta este Dumnezeul în care ne încredem ca fim îndreptăţiţi – Dumnezeul care lucrează o răscumpărare plină de milă. El a plănuit să ne mântuiască de nelegiuirile noastre prin moartea Fiului Său.

3. În cele din urmă, ne încredem în Cel care lucrează o dreptate triumfătoare

Ne încredem în Cel care lucrează o putere de neconceput, o răscumpărare plină de milă, şi acum o dreptate triumfătoare. Ce vreau să spun prin expresia aceasta, şi de unde o iau? O iau din ultima parte a versetului 25. Cine este Dumnezeul în care ne încredem? El este Cel care L-a înviat pe Isus "din pricina că am fost socotiţi neprihăniţi." Înţeleg că ceea ce spune Pavel aici înseamnă că atunci când Isus a murit pentru nelegiuirile noastre, s-a făcut o plată deplină şi suficientă pentru iertarea şi îndreptăţirea noastră. De aceea, ar fi fost nedrept ca Hristos să fie lăsat în mormânt, din moment ce El a plătit pe deplin pentru păcatul nostru. Aşadar Dumnezeu L-a înviat din morţi ca să dovedească perfecţiunea ispăşirii şi ascultării lui Hristos. Învierea lui Isus a fost declaraţia că ceea ce a împlinit El în moartea Sa a fost o victorie perfectă, şi anume, cumpărarea îndreptăţirii noastre.

Poate am putea spune ceva de genul acesta: Când Hristos a murit şi şi-a dat sângele pentru nelegiuirile noastre El a făcut ispăşire pentru păcatele care l-au dus la moarte. Odată ce păcatele acelea sunt acum acoperite şi achitate, nu mai este niciun motiv ca Hristos să rămână mort. Moartea Lui a avut loc doar pentru a plăti pentru păcatele noastre. Când acestea au fost achitate pe deplin, nu a mai rămas nici un motiv pentru moartea Lui. Ar fi nedrept să fie ţinut în continuare în mormânt. El nu ar fi putut să rămână în mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de moarte" (Fapte 2:24).

Ca urmare, Dumnezeul în care ne încredem lucrează o dreptate triumfătoare. Învierea lui Isus este triumfătoare deoarece învinge moartea. Este o dreptate triumfătoare deoarece dreptatea a cerut ca Isus să fie înviat din morţi. El a plătit într-un mod perfect, complet pentru păcate, şi anume pentru păcatele care l-au dus la moarte – pentru păcatele noastre – aceste păcate au fost achitate în mod perfect şi complet pe cruce, şi astfel singurul motiv pentru moartea lui Hristos a trecut. Îndreptăţirea noastră a fost pe deplin asigurată (neafectată încă de credinţă, dar asigurată şi achitată). Deci ar fi nedrept ca Hristos să rămână mort. Ar fi o pedeapsă fără cauză. De aceea, a fost drept şi corect ca Dumnezeu să-L învieze pe Hristos din morţi. A fost o dreptate triumfătoare. (Vezi Evrei 13:20).

În Cine trebuie să credem ca să fim îndreptăţiţi

Aşadar închei cu întrebarea pe care am pus-o la început: În cine trebuie să credem sau ce trebuie să credem ca să fim îndreptăţiţi – ca să avem o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu? Răspunsul este: trebuie să credem în Dumnezeu – 1) să credem că El a lucrat o putere de neconceput înviindu-L pe Fiul Său Isus din morţi, 2) că El a lucrat o răscumpărare plină de milă plănuind moartea Fiului Său ca să ne mântuiască de nelegiuirile noastre, şi 3) că El a lucrat o dreptate triumfătoare înviindu-L pe Isus din morţi ca să arate că baza îndreptăţirii noastre a fost împlinită în mod perfect în moartea fiului Său.

Deci încredeţi-vă în El astăzi. Deschideţi-vă inimile şi primiţi slava acestei mântuiri: putere de neconceput, răscumpărare plină de milă, dreptate triumfătoare. Credeţi aceasta şi Dumnezeu va socoti credinţa voastră ca şi neprihănire. Veţi fi în siguranţă cu El. Veţi avea o neprihănire care nu este a voastră şi veţi avea o stâncă de neclintit şi veşnică pe care să staţi.