Romani 7:14-25

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. 15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. 17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 19 Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! 20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 21 Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. 22 Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 23 dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. 24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?... 25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.

Legea nu îndreptăţeşte şi nu sfinţeşte

Scopul lui Pavel în Romani 7:7-25 este să sprijinească învăţătura, până în acest punct din epistolă, că Legea lui Moise – sau legea scrisă în inimile tuturor oamenilor – este fără putere în a ne declara neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi fără putere în a ne face neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşi din fire şi păcătoşi prin acţiunile noastre. De aceea Legea ne condamnă şi dă naştere la revoltă în interiorul nostru. Nu ne îndreptăţeşte şi nu ne sfinţeşte.

De aceea Dumnezeu, în mila Sa, a făcut neprihănirea Sa disponibilă pentru noi în alt fel, fără Lege (3:21), şi anume prin Isus Hristos Fiul lui. Aşadar, a fi declarat neprihănit (a fi îndreptăţit) înseamnă să ne întoarcem de la păzirea Legii de către noi, la păzirea Legii de către Hristos. Noi trebuie să-L primim pe Hristos ca pe comoara noastră, şi să fim declaraţi neprihăniţi datorită uniunii noastre cu El prin credinţă, şi nu din cauza vreunei neprihăniri în noi. Aşa suntem declaraţi perfect neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.

Apoi pentru a deveni neprihăniţi (a fi sfinţiţi) trebuie de asemenea să ne întoarcem de la păzirea Legii, sau aşa cum spune Pavel în Romani 7:4, trebuie să murim faţă de Lege şi să fim uniţi cu Hristos ca să aducem rod pentru Dumnezeu. Deci îndreptăţirea este prin credinţă în uniunea cu Hristos, şi sfinţirea este prin credinţă în uniunea cu Hristos. Şi ambele implică întoarcerea de la Lege ca şi mijloc decisiv al împăcării cu Dumnezeu şi al devenirii ca Dumnezeu.

Romani 7:7-25 este scris ca să sprijinească această învăţătură. Într-un mod neobişnuit însă. Textul acesta răspunde la o obiecţie. Obiecţia este că toată această învăţătură cu privire la îndreptăţire prin credinţă şi sfinţire prin credinţă – toată această vorbire despre împăcarea cu Dumnezeu “fără faptele Legii” (Romani 3:21) şi rodirea pentru Dumnezeu prin “a muri faţă de Lege” subminează într-adevăr Legea şi o face păcătoasă şi mortală. Aceasta este obiecţia.

Pavel s-a confruntat deja cu obiecţia aceasta în 3:31 unde a spus, “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Acum în Romani 7:7 el întreabă, “Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos?” Şi în versetul 13 el întreabă, “Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea?” Vedeţi că răspunde la o obiecţie: Pavele, tu spui că Legea lui Dumnezeu este păcătoasă şi otrăvitoare. Dacă afirmaţia aceasta este adevărată, atunci doctrina lui Pavel este falsă. Aşadar el apără şi sprijineşte doctrina sa despre îndreptăţirea prin credinţă şi sfinţirea prin credinţă argumentând că Legea este sfântă, dreaptă, bună şi spirituală. Legea nu are putere să îndreptăţească şi să sfinţească nu pentru că este ea păcătoasă şi mortală, ci pentru că eu sunt păcătos şi păcatul meu este mortal. De aceea se prăbuşeşte această obiecţie la învăţătura sa despre îndreptăţirea prin credinţă şi sfinţirea prin credinţă. Iar adevărul glorios al Evangheliei stă în picioare. Acesta este mesajul din Romani 7.

Un mod ciudat de a apăra Legea

Iată o întrebare crucială – şi care conduce la ceva foarte practic în viaţa voastră: De ce a ales Pavel să apere Legea şi să răspundă la această obiecţie în acest mod ciudat – şi anume, descriind experienţa acestui om împărţit din Romani 7:14-25? Omul care spune în versetul 19, “Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Cum împlineşte scopurile lui Pavel această descriere lungă şi elaborată a frământării acestui om şi a sentimentului lui de nefericire (versetul 24: “O nenorocitul de mine!”)? De ce nu a spus pur şi simplu că Legea este sfântă şi bună şi că păcatul este adevăratul vinovat? Doar să spună lucrul acesta.

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vă spun ce cred eu despre acest om împărţit. Amintiţi-vă de săptămâna trecută, faptul că unii spun că Romani 7:14-25 este descrierea lui Pavel cu privire la experienţa sa înainte de a fi creştin; şi unii spun că aceasta este descrierea sa cu privire la experienţa sa ca şi creştin.

Ei bine, eu cred că a două părere este corectă. Pavel vorbeşte despre sine aici ca şi creştin. Daţi-mi voie să spun imediat că nu vreau să spun că ar trebui să ne complacem într-o trăire lumească şi o mentalitate de oameni învinşi. Nu ar trebui să facem pace cu păcatul nostru; ar trebui să luptăm cu păcatul nostru. Înfrângerea nu este singura, nici principala experienţă a vieţii creştine. Dar face parte din ea. Sunt de acord cu J.I. Packer care acum doi ani a scris un articol cu privire la acest pasaj ca să apere părerea pe care o afirm eu aici. El a spus,

Pavel nu ne spune că viaţa “omului nenorocit” este atât de rea cât ar putea fi de rea, ci doar că nu este atât de bună cât ar putea fi de bună, şi deoarece omul găseşte plăcere în Lege şi doreşte să o păzească în mod perfect, incapacitatea lui continuă de a trăi astfel, îl necăjeşte foarte mult … “Omul nenorocit” este Pavel însuşi, afirmându-şi în mod spontan necazul de a nu fi un creştin mai bun decât este, şi tot ceea ce ştim despre Pavel se potriveşte cu această presupunere.

Deci eu cred că ceea ce spune Pavel aici nu este faptul că creştinii trăiesc într-o continuă înfrângere, ci că niciun creştin nu trăieşte într-o victorie continuă asupra păcatului. Şi în acele momente şi perioade când eşuăm în a avea victorie asupra păcatului, Romani 7:14-25 este felul normal în care ar trebui să răspundă un creştin sănătos. El ar trebui să spună,

• Iubesc Legea lui Dumnezeu. Versetul 22: “După omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.”

• Urăsc ceea ce tocmai am făcut. Versetul 15: “Fac ce urăsc.”

• O părerea de rău pe care o simt în perioadele acestea! Tânjesc după eliberarea din acest trup care ameninţă în mod continuu să mă omoare, şi pe care trebuie să-l dau la moarte zi de zi. Versetul 24: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Vedeţi Romani 6:6; 8:10, 13).

Nimeni nu ar trebui să dorească să trăiască în felul acesta. Sau să decidă să trăiască astfel. Nu acesta este mesajul. Mesajul este, că atunci când trăieşti astfel, acesta este răspunsul creştin. Fără minciună. Fără ipocrizie. Fără măşti. Fără perfecţionism vanitos. Doamne, scapă-ne de o astfel de biserică – cu zâmbete false afişate, cu superficialitate veselă, cu orbire faţă de propriile noastre eşecuri, şi cu o consecinţă grabnică de a-i judeca pe alţii. Doamne dă-ne onestitatea, candoarea şi smerenia apostolului Pavel.

Acesta este punctul de vedere pe care vreau să-l apăr. Romani 7:14-25 este parte a experienţei creştine – nu ideală, ci reală.

Legea şi păcatul care locuieşte în noi

Acum ce vom spune? Ei bine, acum putem să ne întoarcem la ceea ce am spus mai devreme că este o întrebare crucială: De ce a apărat Pavel Legea în acest mod ciudat? Amintiţi-vă că aceasta este ceea ce face el: răspunde la obiecţia că doctrinele despre îndreptăţirea prin credinţă şi sfinţirea prin credinţă tratează Legea ca şi cum aceasta ar fi păcat şi otravă. De ce a sărit în apărarea Legii descriind experienţa sa în vremuri de eşec creştin? “Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (7:19). Cum îl ajută pe Pavel faptul că se referă la creştinul imperfect şi la Lege, în încercarea sa de a apăra Legea împotriva acestei acuzaţii false că el face ca Legea să fie păcat şi moarte?

Ei bine, iată care este problema cu experienţa creştină: Pavel tocmai a spus în Romani 7:4 că creştinii trebuie să moară faţă de Lege şi să-L îmbrăţişeze pe Hristos ca să aducă rod pentru Dumnezeu. Dar, cel care obiectează spune, uitaţi-vă la creştini. Uitaţi-vă la biserica din Corint; uitaţi-vă la biserica din Laodicea (Apocalipsa 3:17); uitaţi-vă la biserica Bethlehem. Ştii Pavele, ce obţii atunci când mori faţă de Lege? Obţii Romani 7:19, “Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Tu spui în Romani 3:31 că doctrina ta întăreşte cu adevărat Legea. Spui în Romani 8:4 că aceia care trăiesc prin Duhul împlinesc Legea. Dar uită-te la experienţa creştină reală. Uită-te la propria ta experienţă creştină! Ştii care este problema ta Pavele? Tu nu iubeşti Legea. Şi o tratezi ca şi cum Legea ar fi problema, nu soluţia.

Aşadar care este răspunsul lui Pavel la această obiecţie? Ei bine, mai întâi, răspunsul lui este să atace frontal problema. Se ocupă de experienţa creştină. Şi putem vedea esenţa răspunsului lui în patru perechi de afirmaţii. Câte o jumătate din fiecare pereche spune că creştinii iubesc Legea şi găsesc plăcere în Lege, şi cealaltă jumătate spune că eşecurile noastre nu se datorează lipsei de respect faţă de Lege ci se datorează puterii păcatului care locuieşte în noi. Deci răspunsul lui este alcătuit din două părţi: respect faţă de Lege şi recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi.

** Perechea #1 **

• Respect faţă de Lege: Romani 7:14a, “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească.”

• Recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi: Romani 7:14b, “dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.”

** Perechea #2 **

• Respect faţă de Lege: Romani 7:16, “Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.”

• Recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi: Romani 7:17, “Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. (he oikousa en emoi hamartia)." (De aici provine termenul “păcatul care locuieşte în mine”. Şi îl puteţi vedea din nou în 7:20: “Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine [he oikousa en emoi hamartia]).

** Perechea #3 **

• Respect faţă de Lege: Romani 7:22, “Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.”

• Recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi: Romani 7:23, “dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”

** Perechea #4 **

• Respect faţă de Lege: Romani 7:25b, “Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu.”

• Recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi: Romani 7:25c, “dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.”

Deci răspunsul lui Pavel este că creştinul iubeşte Legea lui Dumnezeu, respectă Legea lui Dumnezeu, găseşte plăcere în Legea lui Dumnezeu, este de acord cu ea, o priveşte ca fiind bună, şi nu blamează Legea pentru propriile sale falimente. Ci creştinul admite – şi aici este o învăţătură crucială şi practică cu care voi încheia – că în noi creştinii, există realitatea “păcatului care locuieşte în noi” (7:17, 20) pe întreg parcursul acestui veac căzut şi atât timp cât trăim pe pământ.

Cu alte cuvinte, Legea nu cauzează eşecurile noastre, Legea defineşte victoriile noastre. Păcatul care locuieşte în noi cauzează eşecurile noastre. Iar Pavel este foarte gelos în capitolele 6-8 ca noi să nu care cumva să supraestimăm sau să subestimăm măsura sfinţeniei posibile din acest veac căzut în care creştinii sunt eliberaţi de sub stăpânirea păcatului şi totuşi suspină aşteptând răscumpărarea deplină a trupurilor noastre (Romani 8:23) şi “legea păcatului” conectată cu acestea.

Un exemplu personal din viaţa lui J.I. Packer

Voi încheia cu o ilustraţie personală din viaţa lui J.I. Packer care arată cât de important este să nu ne pierdem echilibrul şi să nu cădem în vreuna din aceste extreme începând să spunem fie că nu este necesară niciun fel de sfinţenie în acest veac, fie că perfecţiunea este posibilă în acest veac. (Packer predă teologia la Colegiul Regent în Vancouver.)

L-am auzit în persoană povestind această întâmplare, şi am citit-o în două cărţi diferite. În 1944 studia limbile latină şi greacă la Colegiul Corpus Christi, Oxford, şi cânta jazz într-o formaţie numită “Oxford Bandits.” Într-o seară a mers la o întâlnire a sindicatului creştin şi a auzit o predică a unui predicator destul de necunoscut pe numele Earl Langston. Packer a spus, “Au căzut solzii de pe ochii mei … şi am văzut calea înspre acolo.”

Dar curând a venit criza. Era destulă învăţătură falsă predată la Oxford, mai ales referitoare la perfecţionism şi la posibilitatea unei a doua experienţe a “sfinţirii prin credinţă” – prin care cei de la Oxford se refereau la o experienţă de criză în urma căreia nu ai mai avea nicio luptă cu păcatul, ceea ce nu este ceea ce vreau să spun eu prin aceste termen! Packer avea o conştiinţă foarte sensibilă şi nu se putea înşela pe sine. Nu era un om perfect şi indiferent de cât de multe ori s-a reconsacrat lui Dumnezeu, era departe de perfecţiune. El spunea că lucrul acesta ar fi putut să-l conducă foarte uşor înspre sinucidere dacă nu ar fi făcut două descoperiri importante: scrierile lui John Owen cu privire la păcatul care locuieşte în noi (în special volumele 6 şi 7 ale Lucărilor sale) şi scrierile lui J.C. Ryle (mai ales cartea sa despre Sfinţenie). Din acestea a învăţat despre realitatea biblică a “păcatului care locuieşte în noi,” despre lupta continuă a credinţei şi despre odihna glorioasă care vine din neprihănirea lui Dumnezeu atribuită nouă în Hristos numai prin credinţă.

Abia dacă ne-am udat picioarele în acest râu al adevărului. Mai este aşa de mult de spus despre acest om împărţit din Romani 7. Dar mă rog ca ceea ce am văzut până acum să fie folosit de Dumnezeu pentru a face să vă cadă solzii de pe ochi, şi să vă ajute să găsiţi calea care se găseşte între perfecţionismul fără nădejde pe de o parte şi înfrângere fără speranţă de cealaltă parte. Semnul creştinului nu este perfecţiunea, ci lupta credinţei care se arată în dragostea imperfectă prin puterea Duhului şi în încrederea plină de bucurie că Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi. Deci luaţi-L pe Hristos ca şi neprihănirea voastră şi luptaţi ca să-L preţuiţi pe El şi căile Lui mai presus de orice.