De aceea credinţa aceasta "i-a fost socotită ca neprihănire." 23 Dar nu numai pentru el este scris că "i-a fost socotită ca neprihănire"; 24 ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, 25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Am spus săptămâna trecută că mă voi ocupa de trei întrebări care reies din aceste versete. Dar voi adresa doar două dintre ele, şi un motiv este acela că aceste două întrebări sunt foarte relevante săptămâna aceasta, având în vedere unele răspunsuri apărute în ediţia de ieri a ziarului StarTribune la articolul referitor la relaţiile iudeo-creştine care a fost publicat săptămâna trecută. Voi vorbi despre aspectul acesta într-un moment. Să ne ocupăm pe rând de cele două întrebări. Şi poate ne vom ocupa de cea de-a treia întrebare săptămâna viitoare.

Întrebarea 1: De ce credinţa?

Iat-o pe prima. Remarcaţi la începutul versetului 22 cuvântul "de aceea." "De aceea, credinţa aceasta "i-a fost socotită [lui Avraam] ca neprihănire." Deci Pavel doreşte ca noi să ştim de ce i s-a socotit credinţa lui Avraam ca neprihănire. Care este înţelesul lui "de aceea" la începutul versetului 22?

Aduceţi-vă aminte de contextul mai larg. De la început la sfârşit, Romani 4 vorbeşte despre credinţa lui Avraam ca şi exemplu al credinţei care îndreptăţeşte. Faptul că Pavel dedică un întreg capitol în această epistolă ca să ne ajute să vedem că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă arată cât de crucială era această întrebare iudaică pentru Pavel. În mintea lui Pavel, creştinismul nu este o religie separată de Iudaism. Trebuie să existe continuitate şi armonie pe calea mântuirii atât pentru Iudei cât şi pentru creştini. De aceea Pavel trudeşte un capitol întreg ca să arate că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, nu prin faptele legii.

Acum în versetul 22 Pavel vrea să ne gândim încă o dată de ce a ales Dumnezeu credinţa ca şi calea prin care cei păcătoşi ca noi să se împace cu El. Ca urmare, citează Geneza 15:6 încă o dată şi începe citatul cu "de aceea." "De aceea credinţa aceasta "i-a fost socotită ca neprihănire."" Deci, de ce a ales Dumnezeu să facă din credinţă instrumentul prin care a fost socotit neprihănit Avraam?

În primul rând, credinţa este calea aleasă de Dumnezeu pentru ca Avraam şi noi să fim îndreptăţiţi deoarece credinţa îi aduce slavă lui Dumnezeu: "[Avraam] întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu" (v. 20) "De aceea, i-a fost socotită ca neprihănire.”

În al doilea rând, Dumnezeu a ales credinţa ca şi calea de îndreptăţire deoarece credinţa este în concordanţă cu harul şi harul este lucrarea fără plată şi suverană a lui Dumnezeu care face făgăduinţa certă. Versetul 16: "De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam." Dumnezeu vrea să ne îndreptăţească prin credinţă deoarece harul acesta ne dă o asigurare puternică. Harul fără plată şi suveran este ceea ce garantează promisiunea mântuirii şi o face sigură. Şi credinţa este acea condiţie a inimii care este în concordanţă cu harul în îndreptăţire. Credinţa spune da harului şi este bucuroasă că Dumnezeu ne va mântui în acest fel şi se odihneşte în această lucrarea minunată a harului.

În al treilea rând, Dumnezeu a ales credinţa ca şi mod de îndreptăţire pentru că elimină lauda: Romani 3:27, "Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei."

Deci putem rezuma astfel răspunsul la prima noastră întrebare: Dumnezeu a ales credinţa ca şi calea de împăcare cu El – calea de îndreptăţire – deoarece a vrut să bazeze toată această lucrare pe harul Lui atotputernic şi glorios, astfel încât lauda noastră să fie eliminată şi slava Sa să fie înălţată şi mântuirea noastră să fie asigurată. Mândria noastră este doborâtă. Slava lui Dumnezeu este înălţată. Şi mântuirea este asigurată. De aceea, bucuraţi-vă că îndreptăţirea voastră este prin har prin credinţă.

Relevanţa pentru relaţiile Iudeo-Creştine de astăzi

Am spus că lucrul acesta este cu atât mai relevant şi urgent având în vedere câteva dintre răspunsurile publicate în ziarul de ieri. Dacă vă aduceţi aminte, acum câteva săptămâni am făcut referire la articolul principal din ziarul StarTribune, care spunea că este arogant să te rogi pentru evrei sau să încerci să-i convingi pe evrei că Isus este Mesia şi astfel să-i conduci la credinţă şi mântuire. Am spus că voi încerca să scriu un răspuns şi v-am cerut să vă rugaţi. Ei bine, cred că v-aţi rugat. Pentru că am scris răspunsul şi ei l-au publicat acum o săptămână, sâmbătă (2 octombrie), şi răspunsurile au fost publicate ieri. (Articolele sunt postate pe www.startribune.com.)

Lucrul cel mai remarcabil cu privire la cele două scrisori şi la un articol, prin care oamenii au răspuns, este acela că ele arată relevanţa uimitoare a Noului Testament pentru situaţia de astăzi a relaţiilor iudeo-creştine. Într-o scrisoare se spunea, "Adevărul este că evreii nu-L pot accepta pe Isus ca şi Mesia pentru că nu l-au văzut niciodată pe Isus ca fiind acela care a împlinit cerinţele Iudaice de bază pentru a fi Mesia, deoarece Mesia nu ar fi trebuit niciodată se moară în mod ruşinos ca un criminal. Iudeii practicanţi credeau că "orice atârnă pe un lemn este sub blestemul lui Dumnezeu" (Deuteronom 21:22)."

Lucrul aceasta este uimitor pentru că aceasta este tocmai obiecţia pe care Pavel a auzit-o şi căreia i-a răspuns la vremea aceea. El a spus în Galateni 3:13, "Hristos [Mesia] ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: "BLESTEMAT E ORICINE ESTE ATÂRNAT PE LEMN"." Deci Isus rămâne şi astăzi o piatră de poticnire pentru mulţi evrei din acelaşi motiv pentru care era o piatră de poticnire şi în vremea lui Isus. Concepţia populară era şi este aceea că Mesia nu trebuie să moară pe cruce.

Dar tocmai Biblia evreilor spune în Isaia 53:5 şi 12, "Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre ... S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora." Şi aveţi nu numai profeţia despre un Mesia care suferă şi moare şi care poartă blestemul poporului lui (nu propriul blestem), ci în Isaia 53 aveţi şi învăţătura care spune că aceasta este baza îndreptăţirii noastre. "Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor." (Isaia 53:11).

Articolul care a răspuns ieri a arătat cât de greşit înţeleasă este doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi cât de mult are nevoie de ea lumea aceasta, inclusiv comunitatea evreiască. Autorul răstălmăceşte şi apoi respinge învăţătura că mântuirea este prin credinţa în Isus Mesia; şi apoi spune: "[Această învăţătură] este absolut opusă iudaismului, deoarece iudaismul susţine că oamenii sunt judecaţi de creatorul lor pe baza acţiunilor lor în această lume." Romani 4 este aici din nou pe deplin relevant şi de actualitate. Este mântuirea bazată pe performanţele morale din vieţile noastre (autorul se referă la o femeie care slavează un copil de la înec), sau suntem noi îndreptăţiţi prin credinţă, moralitatea fiind o roadă a acestei îndreptăţiri? Dacă îţi pasă de comunitatea evreiască aşa cum i-a păsat lui Pavel şi citeşti Romani 4 împreună cu ziarul de sâmbătă, te vei minuna şi vei fi recunoscător pentru relevanţa şi contemporaneitatea învăţăturii lui Pavel.

O, de am învăţa noi cum mântuieşte Dumnezeu deopotrivă evreii şi neamurile şi de ne-am pune încrederea în Mesia evreilor, Isus, şi de ne-am deschide gurile pentru a-i învăţa aceste lucruri şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri – ori de câte ori avem şansa să o facem!

Întrebarea 2: Ce fel de credinţă?

A doua întrebare pe care am pus-o săptămâna trecută a fost aceasta: Ce fel de credinţă i-a fost socotită lui Avraam şi ni se socoteşte şi nouă ca neprihănire? A fost oare primul act al credinţei, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam şi i-a spus să plece din Ur, din Caldea, sau a fost credinţa din Geneza 15:6 când Dumnezeu i-a promis că-i va face sămânţa ca stelele de pe cer, sau credinţa din Geneza 17 când Dumnezeu i-a promis că va avea un fiu anul următor în ciuda vârstei sale şi în ciuda faptului că Sara era stearpă, sau credinţa din Geneza 22 când Avraam l-a adus ca jertfă pe fiul lui Isaac? Suntem noi îndreptăţiţi în prima clipită a credinţei sau printr-o viaţă de credinţă?

În Romani 4 există două indicii care ne îndreaptă către răspuns. Romani 4:3 citează Geneza 15:6 unde Dumnezeu îi promite lui Avraam că urmaşii lui vor fi ca stelele de pe cer (Geneza 15:5) şi spune, "Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." Credinţa aceea la vremea aceea a fost calea prin care a fost îndreptăţit Avraam. Acesta este primul indiciu. Al doilea indiciu este acela că în versetele 19-21 Pavel descrie credinţa lui Avraam pe care acesta a pus-o în practică cel puţin 13 ani mai târziu în Geneza 17 când avea 99 de ani. Versetul 19: "Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani." Şi după această descriere a credinţei lui Avraam când avea 99 de ani, Pavel spune în versetul 22, "De aceea credinţa aceasta "i-a fost socotită ca neprihănire." Avraam a fost îndreptăţit datorită credinţei lui de la început şi a credinţei lui de mai târziu.

Deci iată care este ideea: credinţa pe care a exercitat-o Avraam în Geneza 15 i-a fost socotită ca neprihănire; şi credinţa pe care a exercitat-o în Geneza 17, cel puţin 13 ani mai târziu, i-a fost socotită ca neprihănire. Care este concluzia? Eu concluzionez că suntem îndreptăţiţi la primul act al credinţei mântuitoare – îndreptăţirea nu este un proces. Este un verdict. Este un act singular de a socoti pe cineva neprihănit şi acceptat înaintea lui Dumnezeu pe baza neprihănirii altuia, şi anume, a lui Hristos. Dar acest prim act al credinţei mântuitoare este genul de credinţă care va persevera, aşa cum a plănuit-o Dumnezeu prin harul Său. De fapt, am putea spune că toată credinţa care decurge după aceea este conţinută în primul act al credinţei aşa cum un stejar este conţinut într-o ghindă.

Iată cum a spus Jonathan Edwards lucrul aceasta, "Dumnezeu, în actul îndreptăţirii care i se atribuie unui păcătos în primul moment când acesta a crezut, are în vedere perseverenţa, ca fiind virtual conţinută în primul act al credinţei; şi [credinţa care perseverează] este privită ... ca şi cum ar fi o proprietate al acelui [prim act] al credinţei. Dumnezeu are în vedere perseverenţa credinciosului în credinţă, şi credinciosul este îndreptăţit prin aceasta, ca şi cum ar fi perseverat deja, pentru că prin hotărâre divină perseverenţa aceasta va avea loc" ("Îndreptăţirea prin credinţă," în Lucrările lui Jonathan Edwards, vol.1 [Ediburgh: Banner of Truth Trust, 1974], p. 641). Cred că descrierea aceasta este corectă şi decurge din ceea ce a scris Pavel.

Ce înseamnă aceasta pentru noi? Înseamnă trei lucruri foarte practice:

Implicaţia 1: îndreptăţirea vine toată o dată

Înseamnă că ni se dă o îndreptăţire deplină şi de neclintit printr-un simplu act al credinţei; şi siguranţa vieţii veşnice este posibilă chiar de la început.

Îndreptăţirea nu vine pe bucăţi, o bucată într-o zi şi o altă bucată în altă zi. Vine toată odată prin acel prim act al unei credinţe autentice în Isus. Nu acumulezi bucăţi de îndreptăţire cu fiecare nou act al credinţei, în speranţa că vei avea suficiente bucăţi acumulate atunci când mori. Nu există bucăţi separate. Verdictul, "nevinovat", nu este împărţit în bucăţi. Şi lucrarea lui Hristos în care avem neprihănirea este o lucrare completă şi perfectă. Nu se îmbunătăţeşte cu timpul. Şi suntem uniţi cu Hristos deodată, prin prima noastră credinţă, nu progresiv. Nimeni nu este jumătate înăuntru şi jumătate afară. Şi dacă suntem în Hristos, tot ceea ce este El este pentru noi, este chiar din primul moment al credinţei. Aceasta este o veste minunată pentru păcătoşii care se confruntă cu o povară grea în a deveni în viaţa aceasta ceea ce suntem în Hristos.

Implicaţia 2: Dumnezeu va face sigură perseverenţa noastră în credinţă

Înseamnă că Dumnezeu Însuşi se va asigura de perseverenţa noastră în credinţă – nu perfecţiune în credinţă, ci perseverenţă, consecvenţă. De unde ştiu aceasta? Romani 8:30 spune, "Şi pe aceia pe care [Dumnezeu] i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit." Ultima propoziţie este crucială. Spune că cei pe care Dumnezeu i-a socotit neprihăniţi (i-a îndreptăţit), cu siguranţă îi va şi proslăvi. Este ca şi înfăptuit. Adică, Dumnezeu îi va aduce cu siguranţă la viaţă veşnică şi în final îi va proslăvi. Acum dacă lucrul acesta este adevărat – dacă Dumnezeu va mântui în mod sigur şi veşnic pe cei care au fost îndreptăţiţi – şi dacă îndreptăţirea noastră vine prin credinţa care perseverează, atunci Dumnezeu se va asigura că vom persevera cu siguranţă în credinţă.

Acesta este un adevăr foarte preţios: Dumnezeu Însuşi se îngrijeşte să-şi păstreze oile şi nu le lasă să se lepede de tot de El. S-ar putea ca ele să se îndepărteze pentru o vreme. Dar El le va aduce înapoi. S-ar putea să se adune nori şi credinţa să se clatine, dar cei care sunt îndreptăţiţi nu se vor împiedica atât de tare încât să cadă pentru totdeauna. Ci vor persevera în credinţă. Speranţa noastră pentru atingerea glorificării nu stă în propria noastră voinţă de a crede. Ci stă în credincioşia lui Dumnezeu, stă în faptul că Cel ce a început o bună lucrare în noi o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Hristos (Filipeni 1:6).

Implicaţia 3: Perseverenţa în credinţă este dovada siguranţei veşnice

În cele din urmă, faptul că suntem îndreptăţiţi prin credinţa care perseverează înseamnă că noi toţi care am pornit pe calea vieţii creştine, încrezându-ne în Hristos pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru împlinirea promisiunilor pe care ni le-a făcut, trebuie să fim vigilenţi să luptăm lupta credinţei şi să apucăm viaţa veşnică. Nu trebuie să gândim că îndreptăţirea şi glorificarea nu sunt conectate cu credinţa noastră continuă, care perseverează. Afirmaţia "odată mântuiţi pe vecie mântuiţi" este adevărată, dacă înţelegi că include şi această afirmaţie: "Dumnezeu va lucra în mod suveran ca să te facă să continui să te încrezi în El." Marele adevăr al siguranţei noastre veşnice se bazează pe şi mai marele adevăr că Dumnezeu ne ţine în siguranţă ţinându-ne credinţa.

Siguranţa veşnică pentru toţi sfinţii îndreptăţiţi şi păcătoşi ai lui Dumnezeu este adevărată şi preţioasă. Şi dovada că ai parte de siguranţa veşnică este perseverenţa în credinţă. O, din când în când vor exista lupte şi îndoieli şi pierderea încrederii. Dar copiii îndreptăţiţi ai lui Dumnezeu nu-L vor lepăda de tot pe Hristos. Dumnezeu îi ţine.

1 Corinteni 1:8, "[Dumnezeu] vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.”

2 Corinteni 1:22, "[Dumnezeu] ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului."

1 Tesaloniceni 5:23-24, "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta."

Romani 8:30, 35-39, „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: "Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat." Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru.”

Dacă nu te bucuri de această siguranţă şi pace cu Dumnezeu, atunci fie nu te-ai încrezut niciodată în Hristos, fie un nor negru acoperă faţa lui Hristos şi nu o puteţi vedea. În ambele cazuri rugămintea mea urgentă este aceeaşi: ia-L în serios pe Hristos. Gândeşte-te la Hristos. Priveşte la El. Gândeşte-te că neprihănirea Lui poate fi a ta fără plată dacă te încrezi în El. Şi în credinţa ta de început sau în momentele tale întunecate, gândeşte-te că Dumnezeul cel Atotputernic promite cu credincioşie să te ţină şi să te aducă înapoi la El mereu şi mereu (Iacov 5:20) până în momentul când vei fi în siguranţă în cer pentru totdeauna.