„Nu de puterea calului Se bucură El, nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului.
Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”

Concentrarea noastră pe plăcerile lui Dumnezeu

Până acum ne-am concentrat atenţiile pe plăcerile pe care Dumnezeu le are pentru Sine Însuşi şi pentru lucrarea Lui.

• Are plăcere pentru Fiul Lui, imaginea exactă a naturii Lui şi reflectarea gloriei Sale.
• Are plăcere pentru lucrarea Lui de creare – marii monştrii marini pe care El i-a făcut ca să se joace în oceane!
• Are plăcere în toate lucrările providenţei care arată că El este liber şi suveran peste întreaga lume.
• Are plăcere pentru măreţia Numelui Lui şi pentru renumele slavei Sale.
• Are plăcere pentru alegerea liberă a unui popor pentru El Însuşi, şi Se desfată datorită lor, făcându-le bine.

Şi i-a făcut plăcere să-Şi zdrobească Fiul, pentru că în acel mare act de judecată zbuciumata logodnă a două mari pasiuni ale lui Dumnezeu s-a transformat în căsnicie – pasiunea Lui pentru gloria Numele Lui şi pasiunea dragostei Lui faţă de păcătoşi.

Supoziţia din spatele concentrării noastre

Poate vă aduceţi aminte că supoziţia noastră din spatele acestor mesaje a fost convingerea exprimată de Henry Scougal în cartea sa, „Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului” [The Life of God in the Soul of Man], şi anume că „valoarea şi excelenţa unui suflet sunt măsurate prin obiectul iubirii lui”. Cu alte cuvinte, dacă iubim lucruri ieftine şi fără valoare, descoperim cât de mic şi ieftin ne este sufletul.

Sufletul este măsurat după zborurile lui
Unele joase, altele înalte
Inima este cunoscută după desfătările ei
Şi plăcerile niciodată nu mint.

Am luat ca punct de plecare în această serie convingerea că acest lucru este adevărat şi pentru Dumnezeu, nu doar pentru om. Valoarea şi excelenţa sufletului lui Dumnezeu sunt măsurate prin obiectele iubirii Lui. Şi cred că am văzut acest lucru din nou şi din nou: obiectele iubirii lui Dumnezeu sunt acele lucruri care sunt infinit de frumoase şi valoroase.

• El Îşi iubeşte Fiul,
• El iubeşte lucrarea mâinilor Sale în creare,
• El iubeşte suveranitatea providenţei Sale,
• El iubeşte onoarea Numelui Lui,
• El iubeşte libertatea harului arătată în alegerea, grija şi câştigarea poporului Lui.

Aşadar, Dumnezeu este un mare exemplu pentru noi. Ne arată ce ar trebui să iubească mai mult decât orice un suflet excelent. Noi ar trebui să iubim:

• Pe Fiul lui Dumnezeu,
• şi lucrarea mâinilor lui Dumnezeu în creare,
• şi suveranitatea Lui în guvernarea lumii,
• şi onoarea Numelui Lui,
• şi libertatea harului Lui.

Dacă le-am iubi mai mult, sufletele noastre ar fi mai mari şi mai bune pentru aceasta, şi noi ne-am asemăna mai mult cu chipul Creatorului nostru.

Un punct de cotitură în această serie

Ziua de astăzi marchează un punct de cotitură în această serie, pentru că până acum nu ne-am concentrat pe felul de atitudini şi acţiuni umane în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea. Ne-am îndreptat atenţia mai întâi spre dragostea lui Dumnezeu pentru propria Lui glorie. Şi cred că această ordine este foarte importantă.

Începând cu centrul Evangheliei: Dumnezeu

Noi avem nevoie să vedem (şi cei pe care îi iubim în această lume au nevoie să vadă!) mai întâi de toate şi cel mai important faptul că Dumnezeu este Dumnezeu:

• că El este perfect şi complet în El Însuşi,
• că El este bucuros cu înflăcărare în părtăşia veşnică a Trinităţii,
• că El nu are nevoie de noi şi nu este deficient fără noi.

Dar mai degrabă suntem noi deficienţi fără El; slava părtăşiei Sale este izvorul de apă vie după care am însetat toată viaţa noastră.

Dacă nu începem cu Dumnezeu în acest fel, atunci când Evanghelia vine la noi, în mod inevitabil ne vom pune pe noi înşine în centrul ei. Vom simţi mai degrabă că valoarea noastră şi nu valoarea lui Dumnezeu este forţa conducătoare în Evanghelie. Vom merge înapoi cu Evanghelia la plăcerea lui Dumnezeu pentru noi, în loc de a merge cu ea înapoi la harul care trasează o cale pentru păcătoşi pentru ca ei să-şi găsească plăcerea în El.

Dar Evanghelia este vestea bună că Dumnezeu este sfârşitul atotsatisfăcător al tuturor tânjirilor noastre şi, chiar dacă nu are nevoie de noi - de fapt, este înstrăinat de noi din pricina păcatelor noastre ce Îl fac pe Dumnezeu tot mai neînsemnat – El, în marea dragostea cu care ne-a iubit, a făcut o cale pentru păcătoşi ca să bea din râul desfătărilor Sale prin Isus Hristos. Şi nu vom fi înrobiţi de această veste bună decât dacă simţim că El nu a fost îndatorat să facă aceasta. El nu a fost obligat sau constrâns de valoarea noastră. El este centrul Evangheliei. Preamărirea slavei Lui este forţa conducătoare a Evangheliei. Evanghelia este o Evanghelie a harului! Iar harul este voia lui Dumnezeu să mărească vrednicia lui Dumnezeu prin a da păcătoşilor dreptul de a se desfăta în Dumnezeu fără a acoperi slava lui Dumnezeu.

Şi sfinţii lui Dumnezeu iubesc centralitatea lui Dumnezeu în Evanghelie:

• Ei iubesc să spună cu Pavel: „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)
• Ei iubesc să se laude numai în Domnul (1 Corinteni 1:31).
• Ei iubesc să spună că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul lucrării de mântuire.
• Ei iubesc să spună că au fost aleşi spre slava harului Său (Efeseni 1:6), chemaţi de la întuneric la lumină ca să vestească minunile harului Său (1 Petru 2:9), justificaţi pentru că Hristos a murit ca să dovedească sfinţenia harului lui Dumnezeu (Romani 3:25-26) şi că într-o zi vor fi înghiţiţi de viaţă spre lauda slavei harului Său (2 Corinteni 5:4).

Şi astfel pentru şapte săptămâni ne-am concentrat pe plăcerile pe care Dumnezeu le are pentru El Însuşi şi pentru libertatea lucrării Lui ca să facă de necontestat faptul că Dumnezeu este centrul Evangheliei. Doar am făcut aluzie la modul de răspuns din partea omului care i-ar aduce plăcere lui Dumnezeu.

Mergând spre răspunsul nostru dat Evangheliei

Dar acum suntem gata. Acum – cu voia lui Dumnezeu – vom fi capabili de a vedea de ce răspunsurile omului pe care le cere Dumnezeu şi în care Îşi găseşte plăcere vin ca veste bună pentru păcătoşi şi, totuşi, Îl păstrează pe Dumnezeu în centrul desfătării Sale proprii.

Dacă Evanghelia cere un răspuns din partea păcătoşilor, atunci cererea însăşi trebuie să fie o veste bună în loc de o povară în plus, altminteri Evanghelia nu ar fi Evanghelie. Şi dacă Evanghelia adevărată, biblică Îl are întotdeauna pe Dumnezeu în centru, atunci răspunsul pe care îl cere trebuie să-L înalţe pe El şi nu pe noi.

Acum, ce fel de răspuns poate să împlinească amândouă aceste lucruri: veste bună pentru păcătoşi şi glorie pentru Dumnezeu?

Textul nostru ne oferă răspunsul.

„Nu de puterea calului Se bucură El, nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului. Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmul 147:10-11).

Haideţi să începem cu versetul 11 şi să întrebăm de ce Dumnezeu îi iubeşte ¹ pe cei ce se tem de El şi pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui ². Apoi ne vom întoarce la versetul 10 şi vom clarifica răspunsul nostru prin a întreba de ce Dumnezeu nu găseşte plăcere în puterea calului şi în picioarele omului.

Temându-ne şi nădăjduind în Dumnezeu în acelaşi timp

Mai întâi de toate lăsaţi-mă să vă întreb: vi se pare ciudat că ar trebui să fim încurajaţi să ne temem şi să nădăjduim în acelaşi timp în Aceeaşi Persoană? „Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.” Nădăjduieşti tu în Cel de care te temi şi te temi tu de Acela în care nădăjduieşti?

De obicei este invers: dacă ne temem de o persoană, nădăjduim că altcineva va veni şi ne va ajuta. Dar aici se spune că noi trebuie să ne temem de Acela în care nădăjduim şi să nădăjduim în Acela de care ne temem. Ce înseamnă aceasta?

Cred că înseamnă că ar trebui să lăsăm experienţa nădejdii să pătrundă şi să preschimbe experienţa fricii, şi să lăsăm experienţa fricii să pătrundă şi să preschimbe experienţa nădejdii. Cu alte cuvinte, felul de teamă pe care ar trebui să o avem faţă de Dumnezeu este orice rămâne din teamă atunci când avem o nădejde sigură în mijlocul ei.

Teama unei furtuni arctice groaznice

Să presupunem că explorezi un gheţar necunoscut în nordul Groenlandei în toiul iernii. Tocmai când atingi o stâncă abruptă cu o privelişte spectaculoasă de mile şi mile de gheaţă crestată şi munţii de zăpadă, o furtună groaznică începe. Vântul este atât de puternic încât teama că s-ar putea să vă arunce pe tine şi grupul tău peste stâncă îşi face apariţia. Dar în mijlocul ei descoperi o deschizătură în gheaţă în care te poţi ascunde. Aici te simţi sigur, dar puterea copleşitoare a furtunii urlă şi o priveşti cu un fel de plăcere tremurătoare în timp ce pleacă în forţă peste gheţarii îndepărtaţi.

La început a fost teama că această furtună groaznică şi acest tărâm minunat ar putea cere viaţa ta. Dar apoi ai găsit un refugiu şi ai câştigat speranţa că vei fi sigur. Dar nu tot din simţământul numit frică a dispărut. Doar ceea ce priveşte ameninţarea vieţii. Acolo a rămas tremurul, teama, mirarea, sentimentul că nu ai vrea niciodată să te încurci cu o aşa furtună sau să fii duşmanul unei asemenea puteri.

Teama de puterea lui Dumnezeu

Şi aşa este cu Dumnezeu. Versetele 16-17 spun: „El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenuşa; El Îşi azvârle gheaţa în bucăţi; cine poate sta înaintea frigului Său?” Frigul lui Dumnezeu este un lucru îngrozitor – cine poate sta împotriva lui? Şi versetele 4-5 arată spre aceeaşi putere a lui Dumnezeu în natură: „El socoteşte numărul stelelor şi le dă nume la toate. Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.”

Cu alte cuvinte, măreţia lui Dumnezeu este mai mare decât universul de stele şi puterea Lui este dincolo de frigul de nesuportat al furtunilor arctice. Totuşi, El Îşi pune mâinile în jurul nostru şi spune „Adăposteşte-te în dragostea Mea şi lasă ca temerile datorate puterii Mele să devină artificiile minunate ale cerului tău fericit de noapte.” Teama de Dumnezeu este ceea ce rămâne din furtună atunci când ai un loc sigur ca să priveşti exact în mijlocul ei.

Şi în acel loc de scăpare îţi spui ţie însuţi: „Este minunat, este teribil, este o putere incredibilă! O! Fiorul de a fi aici în centrul puterii îngrozitoare a lui Dumnezeu, şi totuşi ocrotit de către Dumnezeu Însuşi! O! Ce lucru grozav este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu, fără nădejde, fără un Mântuitor! Ar fi mai de folos să mi se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fiu înecat în adâncul mării decât să Îl ofensez pe Acest Dumnezeu! Ce minunat privilegiu să cunosc favoarea lui Dumnezeu în mijlocul puteri Lui!”

Şi astfel înţelegem o idee despre cum simţim atât speranţă, cât şi frică în acelaşi timp. Speranţa transformă frica într-un tremur fericit şi o mirare plină de pace; şi frica scoate afară din speranţă orice obişnuit şi o face serioasă. Temerile de Dumnezeu fac plăcerile poporului Său mai intense. Părtăşia în familie este cu totul mai dulce atunci când furtuna urlă în afara casei.

Plăcerea lui Dumnezeu pentru oamenii ce se tem şi nădăjduiesc în El

Acum, de ce Dumnezeu Se desfată în aceia care Îl experimentează în acest mod – în oamenii care se tem de El şi care nădăjduiesc în dragostea Lui?

Cu certitudine pentru că teama noastră reflectă măreţia puterii Lui şi speranţa noastră reflectă darul harului Său. Dumnezeu Se desfată în acele răspunsuri care oglindesc splendoarea Lui.

Aceasta este exact ce ne-am fi aşteptat de la un Dumnezeu ce este Atotsuficient în El Însuşi şi care nu are nevoie de noi – un Dumnezeu:

• care nu va renunţa niciodată la gloria de a fi fântâna oricărei bucurii,
• care nu va ceda niciodată onoarea de a fi sursa oricărei siguranţe,
• care nu va abdica niciodată de pe tronul harului suveran.

Dumnezeu are plăcere pentru aceia care nădăjduiesc în dragostea Lui pentru că nădejdea sublinează libertatea harului Său. Atunci când strig: „Dumnezeu este singura mea nădejde, stânca mea, locul meu de scăpare!” eu mă întorc de la mine însumi şi îmi concentrez întreaga atenţie spre resursele nemărginite ale lui Dumnezeu.

Răspunsul care realizează două lucruri

Îţi aminteşti întrebarea pe care am pus-o acum câteva minute: ce fel de răspuns poate Dumnezeu să ceară de la noi, astfel încât cererea ne dă veste bună nouă şi glorie lui Dumnezeu? Acesta este răspunsul: cererea de a nădăjdui în dragostea Lui.

Veste bună pentru păcătoşi

Ca un păcătos fără neprihănire ³ proprie, stând înaintea Unui Dumnezeu Sieşi-suficient şi Sfânt, ce poruncă ai auzi mai degrabă decât aceasta: „Nădăjduieşte în dragostea mea!”. Dacă numai am şti că fiecare dintre noi este lăsat pe o suprafaţă de gheaţă în Groenlanda şi vântul suflă fioros. Situaţia noastră este atât de precară încât chiar dacă doar am inspira prea adânc, greutatea noastră s-ar modifica şi ne-am cufunda în moarte. Dumnezeu vine la noi şi spune în acel moment: „Te voi mântui şi te voi ocroti în furtună. Dar este o condiţie.” Inima ta se scufundă. Faţa ta este întinsă pe gheaţă. Unghiile tale sunt înghiontite. Simţi cum cedezi. Ştii că şi doar dacă îţi mişti buzele, vei cădea. Ştii că nu ai ce să faci pentru Dumnezeu!

Apoi El spune porunca Evangheliei: cererea mea este să nădăjduieşti în mine. Nu este aceasta veste bună în această dimineaţă? Ce ar fi mai uşor decât să nădăjduieşti în Dumnezeu atunci când orice altceva piere? Şi aceasta este tot ceea ce El cere! Aceasta este Evanghelia!

Glorie lui Dumnezeu

Dar nu este doar veste bună pentru noi, păcătoşii. Este, de asemenea, şi gloria lui Dumnezeu ca să ne facă doar această cerere. De ce? Pentru că atunci când speri în Dumnezeu, tu araţi:

• că El este puternic şi că tu eşti slab,
• că El este bogat şi că tu eşti sărac,
• că El este plin şi că tu eşti gol.

Când nădăjduieşti în Dumnezeu araţi că tu eşti acela ce are nevoi, nu Dumnezeu (Psalmul 50:10-15; 71:4-6, 14).

• tu eşti pacientul, El este doctorul,
• tu eşti cerbul însetat, El este Izvorul ce se revarsă,
• tu eşti oaia rătăcită, El este Păstorul cel bun.

Frumuseţea Evangheliei este că într-o singură poruncă („Pune-ţi nădejdea în dragostea lui Dumnezeu!”) noi auzim veste bună, iar Dumnezeu Îşi ia gloria. Şi acesta este motivul pentru care Dumnezeu găseşte plăcere pentru aceia ce nădăjduiesc în dragostea Lui – pentru că în acest simplu act de nădejde harul Său este glorificat şi păcătoşi sunt salvaţi. Aceasta este porunca Evangheliei care Îl păstrează pe Dumnezeu în centru – centrul desfătărilor Lui şi ale noastre.

Plăcerea lui Dumnezeu nu în cai şi în picioare

Acum haideţi să întrebăm de ce Dumnezeu nu găseşte plăcere în cai şi picioare. Versetul 10:

„Nu de puterea calului Se bucură El, nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului.”

Nu pentru că nu găseşte plăcere în ce a făcut

Ideea de aici nu este aceia potrivit căreia cai puternici şi picioare puternice sunt lucruri rele. Dumnezeu le-a făcut. El Se bucură de puterea şi libertatea cailor tari. El îl întreabă pe Iov:

„Tu dai putere calului, şi-i îmbraci gâtul cu o coamă ce fâlfâie?
Tu-l faci să sară ca lăcusta? Nechezatul lui puternic răspândeşte groaza.
Scurmă pământul şi, mândru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarmaţi;
îşi bate joc de frică, nu se teme şi nu se dă înapoi dinaintea sabiei.
Zăngăneşte tolba cu săgeţi pe el, suliţa şi lancea strălucesc,
fierbe de aprindere, mănâncă pământul, n-are astâmpăr când răsună trâmbiţa.
La sunetul trâmbiţei parcă zice: „Înainte!” De departe miroase bătălia, glasul ca de tunet al căpeteniilor şi strigătele de luptă” (Iov 39:19-25).

Ci pentru că noi am putea să ne punem nădejdea în ele

Nu, ideea nu este că gloriosul animal este rău. Ideea este că în ziua bătăliei oamenii îşi pun nădejdea în cai, în loc să şi-o pună în Dumnezeu. Dar Proverbe 21:31 spune: „Calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului. –”. Aşadar Psalmul 20:7 zice: „Unii se bizuie pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru.”

Lui Dumnezeu nu-I displac puterea cailor şi picioarele omului. Lui Îi displac cei ce nădăjduiesc în caii lor şi în picioarele lor. Şi Îi displac oamenii ce îşi pun speranţa în rachete sau în machiaj, în tancuri sau în bronz, în bombe sau în gimnastică [bodybuilding]. Dumnezeu nu găseşte plăcere în eficienţa corporaţiilor, în bugete echilibrate, în sisteme ce aduc bunăstare, în vaccinuri noi, în educaţie, în elocvenţă, în excelenţă artistică sau în procese legale, atunci când aceste lucruri sunt comoara în care nădăjduim sau realizarea cu care ne lăudăm.

De ce? Pentru că atunci când ne punem nădejdea în cai şi picioare, caii şi picioarele iau gloria, nu Dumnezeu. Şi noi suntem pierduţi, nu mântuiţi.

Deci, te îndemn fierbinte în această dimineaţă, de dragul sufletului tău şi pentru gloria lui Dumnezeu: asigură-ţi nădejdea în puterea şi dragostea lui Dumnezeu, nu în tine sau în orice altceva ce poţi realiza.

Pentru că Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.

¹ N. trad. : “… Lord takes pleasure … ” - „… Domnul găseşte plăcere …” în traducerea engleză a Bibliei folosite de John Piper.

² N. trad. : “…who hope in his steadfast love … ” - „… cei ce nădăjduiesc în dragostea Lui neclintită…” în traducerea engleză a Bibliei folosite de John Piper.

³ N. trad.:  dreptitudine = conformitate cu standardul lui Dumnezeu.