Romani 8:18-25

“Eu socotesc că suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. 19 De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. 20 Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, 21 că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. 22 Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. 23 Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 24 Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? 25 Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.”

Am argumentat data trecută că versetele 18-25 sunt scrise ca să vă ajute să înduraţi suferinţele necesare despre care vorbeşte versetul 17 – „Dacă suntem copii suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Şi am concluzionat că esenţa argumentului este aceasta: „se merită.” Cu alte cuvinte, se merită să aveţi parte de orice suferinţă de care aveţi nevoie în viaţa de credinţă, luând în considerare ceea ce veţi câştiga dacă vă încredeţi în Hristos – şi ceea ce veţi pierde dacă nu vă încredeţi în El.

Aceasta înseamnă că scopul principal al versetelor 18-25 este să vă dea nădejde. Însă în loc să trec direct la nădejdea despre care vorbesc aceste versete, am petrecut toată săptămâna trecută clădind o temelie sobră, chiar înfricoşătoare, la baza acestei nădejdi. Ştiu că aceste cuvinte sună neobişnuit: o temelie înfricoşătoare a nădejdii. Dar este o temelie reală şi adevărată. În acest text există un realism dureros, care are scopul de a te ajuta să stai lipit cu tărie de nădejdea ta de credincios. Realismul acesta ne ajută să îndurăm suferinţele din viaţa aceasta făcându-ne conştienţi de faptul că acestea fac parte din deşertăciunea (vers.20), stricăciunea (vers.21) şi suspinele globale pregătite de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, suferinţele din viaţa de acum fac parte din căderea universală a creaţiei, îngăduită de Dumnezeu din cauza păcatului. Dumnezeu a supus lumea deşertăciunii cum scrie în versetul 20 – din cauza păcatului. Şi ca urmare toată nenorocirea din lume - şi nenorocirea aceasta este una mare – este o declaraţie sângeroasă a realităţii ororii păcatului.

„Suferinţa” se referă la întreaga durere, sau doar la persecuţie?

Daţi-mi voie să clarific aici o întrebare care mi s-a pus de mai multe ori. Iată întrebarea: Te referi aici la toată suferinţa sau numai la suferinţa care vine ca urmare a faptului că suntem credincioşi? Mă refer la întreaga durere, sau doar la persecuţie? Răspuns: Mă refer la toate durerile pe care le întâlneşti în drumul tău spre cer şi pe care le înduri încrezându-te în Isus.

Cred că în versetul 17 Pavel are în vedere suferinţa pe are o îndurăm pentru Hristos şi care vine din partea adversarilor noştri. Dar nu cred că se referă numai la acest fel de suferinţă. Afirm acest lucru din două motive: un motiv este acela că restul textului, de la versetul 18 la 27, descrie o deşertăciune şi o stricăciune şi un suspin care sunt mai mari decât suferinţa îndurată pentru Hristos. „Suferinţele din vremea de acum” în versetul 18, care urmează imediat după versetul 17 sunt suferinţele care vin din faptul că lumea este supusă deşertăciunii (vers.20), şi care duc la suspinele care ne fac să ne dorim să avem trupuri noi răscumpărate (vers. 23). Aceasta este deci o suferinţă universală care vine odată cu căderea în păcat a creaţiei, şi nu este doar o suferinţă venită din persecuţie.

Al doilea motiv pentru care nu cred că în versetul 17 Pavel limitează suferinţa numai la persecuţie este deoarece la rădăcina oricărei suferinţe stă mereu acelaşi pericol – fie că vine prin persecuţia omenească, fie că vine sub forma unui atac al Satanei, sau sub forma unei boli sau al unui dezastru natural – şi anume pericolul că încrederea noastră în bunătatea suverană a lui Dumnezeu va fi distrusă. În cele din urmă, problema nu este dacă suferinţa noastră este provocată de oameni, de Satan sau de natură, ci problema este dacă ramâi încrezător în bunătatea suverană a lui Dumnezeu asupra tuturor împrejurărilor, şi încrezător în faptul că prin toate aceste împrejurări El te va duce la slava veşnică.

Mângâierea şi îmbărbătarea acestui text nu sunt date de faptul că Dumnezeu nu are nimic de-a face cu ostilitatea oamenilor sau cu ura demonilor sau cu forţele distrugătoare ale naturii, ci că prin toate acestea El are planuri pline de nădejde pentru copiii Săi. Aceasta este ce ne spune în rezumat versetul 28: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Aşadar, atunci când vorbesc despre nădejde în suferinţă mă refer la orice suferinţă şi la toată suferinţa pe care trebuie să o înduraţi pe drumul înspre cer, în timp ce rămâneţi alipiţi de Isus Hristos.

Acum să ne uităm la felul în care ne ajută Pavel să nădăjduim în Hristos atunci când suferinţele prin care trecem sunt mari. Vă voi îndrepta atenţia înspre şase lucruri pe care ni le arată Pavel – cel puţin şase – poate chiar mai multe, depinde de cum le veţi împărţi.

1. Dumnezeu ne promite că după această perioadă de suferinţă vom vedea o măreţie şi o frumuseţe atotsatisfăcătoare

Versetul 18: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” „Slavă” înseamnă frumuseţe şi măreţie copleşitoare şi atotsatisfăcătoare. „Are să fie descoperită faţă de noi” înseamnă că o vom vedea. Sunt mai multe lucruri de spus cu privire la nădejdea noastră. Însă să luăm luăm această parte şi să o analizăm.

Una dintre dorinţele pline de pasiune ale inimii omului, dorinţă pusă în noi de Dumnezeu, este dorinţa omului de a vedea frumuseţe şi măreţie. Simţim plăcere atunci când vedem lucruri frumoase şi măreţe în muzee, filme, evenimente sportive mondiale, galerii de artă, concerte, frumuseţi ale naturii, apele oceanului, Marele Canion, răsăritul soarelui, ploaie de meteoriţi. Vederea frumuseţii şi a măreţiei este o parte imensă a bucuriei din viaţa noastră.

Toate aceste lucruri pământeşti sunt imagini, reflecţii, indicatoare care ne îndreaptă privirea înspre o frumuseţe şi o măreţie mult mai mare. Ele arată toate înspre slava lui Dumnezeu. Când vom vedea slava Lui, acela va fi sfârşitul căutărilor noastre după frumuseţe şi măreţie. De aceea s-a rugat Isus pentru noi aşa cum s-a rugat în Ioan 17:24, „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” Acesta a fost cel mai mare lucru pentru care s-a rugat Isus pentru noi. A fost punctul culminant al rugăciunii Sale. Să vedem slava lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost cel mai bun dar pentru care s-a rugat Isus pentru noi – ca să-L primim după ce vom fi suferit în viaţa aceasta.

Dar luând în considerare un lucru! Şi anume că vom fi glorificaţi, şi schimbaţi în aşa fel încât să putem să savurăm ceea ce vedem. Ceea ce ne duce la o a doua afirmaţie cu privire la nădejdea noastră.

*2. Dumnezeu promite că fiii lui Dumnezeu vor fi revelaţi cu o slavă a lor *

Vers. 19: „De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Aşadar versetul 18 vorbeşte despre ceva care ne va fi descoperit, iar versetul 19 spune că noi înşine vom fi descoperiţi. Ce înseamnă lucrul acesta?

Înseamnă că în momentul de faţă copiii lui Dumnezeu nu arată ca nişte oameni slăviţi. Arătăm aproape ca toţi ceilalţi. Flămânzim, obosim şi ne îmbolnăvim. Îmbătrânim şi murim. În timp ce ne îndreptăm înspre mormânt facem anumite progrese în lupta dusă împotriva egoismului, mândriei şi a lăcomiei, dar nu ajungem niciodată în punctul în care să nu mai avem nevoie să fim îndreptăţiţi numai prin credinţă, numai prin Hristos. Aşa că vom spune împreună cu Pavel până în ziua morţii „O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Rom.7:24). Deci nu arătăm deloc prea grozav. Nu suntem titani. Avem comoara Evangheliei noastre în nişte vase de lut (2 Corinteni 4:7).

Însă Isus a spus în Matei 13:43, „Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui.” Iar Pavel a spus în Coloseni 3:4, „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” Dar mai relevant decât toate acestea este versetul 21 din textul nostru: „Firea... şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Israel.” Slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu!

Deci când versetul 19 ne vorbeşte despre „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” ştim acum despre ce anume ne vorbeşte că va fi descoperit: „slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Am văzut acest lucru la finalul versetului 17 – că vom fi proslăviţi împreună cu Hristos – că trupurile şi minţile şi inimile noastre vor fi renovate complet, astfel încât nimic nu ne va opri din a-L savura pe Isus aşa cum merită El.

Aşadar în versetul 18 Dumnezeu ne promite că vom vedea cea mai mare slavă din univers. Iar în versetul 19 Dumnezeu ne promite că vom savura aceasta slavă pentru că vom fi schimbaţi de slava aceasta în mod complet, încât vom fi eliberaţi de orice ne-ar împiedica bucuria în Domnul.

Nu treceţi cu vederea un alt adevăr mare din versetul 19 şi anume că întreaga creaţie este orientată înspre descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut universul pentru noi şi nu pe noi pentru univers. Noi moştenim lumea, nu lumea ne moşteneşte pe noi. Din tot universul creat de Dumnezeu şi care a căzut în degradare, deşertăciune şi suspin, numai fiinţele omeneşti au capacitatea de a-L slăvi pe Dumnezeu în mod conştient. Aşadar întreaga creaţie aşteaptă cu nerăbdare descoperirea noastră – ca închinători slăviţi.

3. Dumnezeu promite că intenţia Lui finală în decretul deşertăciunii este nădejdea pentru copiii Săi

Versetul 20: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă...” Efectul pe care ar trebui să-l aibă acest lucru asupra noastră este să ne umple de o nădejde sobră. Spun sobră pentru că Dumnezeu a hotărât căderea universului în deşertăciune, putreziciune şi slăbiciune. Lucrul acesta ne face să fim sobri. Ne face să tremurăm cu respectul pe care-l datorăm Dumnezeului sfânt care guvernează peste tot universul cu dreptate şi ură faţă de păcat.

Însă ideea din versetul 20 este că nu deşertăciunea şi judecata sunt punctul final al planului Lui. Cuvintele „cu nădejdea” de la sfârşitul versetului 20 arată că scopul lui Dumnezeu în decretul Său judecătoresc al deşertăciunii şi durerii – este nădejdea. Aşadar atunci când te simţi copleşit de durerea ta şi de durerea lumii întregi, adu-ţi aminte: nu acesta este sfârşitul plănuit de Dumnezeu. Dacă vei continua să te încrezi în El şi te vei ţine strâns de El ca de o comoară, atunci totul va fi schimbat înspre binele tău. Acesta este înţelesul cuvântului „nădejde” de la finalul versetului 20.

4. Dumnezeu promite că întreaga Creaţie, nu numai copiii lui Dumnezeu, va fi eliberată din mizeria prezentă a stricăciunii, deşertăciunii şi suspinului

Versetul 21: „şi creaţia ... va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Am văzut deja în versetul 19 că fiii lui Dumnezeu vor fi revelaţi cu o slavă care îi va face în stare să se bucure de slava lui Dumnezeu. Iar acum vedem cea de a doua parte a făgăduinţei din versetul 21 – creaţia va fi şi ea eliberată din robia stricăciunii, deşertăciunii şi suspinului. Cu alte cuvinte, universul va fi schimbat într-un loc care va fi perfect pentru copiii desăvârşiţi şi slăviţi ai lui Dumnezeu.

Nu vor mai fi uragane distrugătoare sau inundaţii sau secete, plăgi, boli, accidente, animale dăunătoare, insecte şi virusuri. Profeţia din Isaia 65:17 se va împlini: „Căci iată Eu fac ceruri noi şi un pământ nou aşa că nimeni nu-şi va aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” De asemenea se va împlini şi profeţia din Apocalipsa 21:1,4,5:

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era... 4. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. 5.Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis Iată Eu fac toate lucrurile noi.” (vezi şi 2 Petru 31:3).

Vă amintiţi că am spus de câteva ori, pe baza versetului 17, că trebuie să fim proslăviţi ca să fim în stare să răspundem cu o bucurie pe măsura lui Dumnezeu şi a darului lumii care ni se va da ca moştenire. Dar acum este mai bine să spunem: lumea va trebui să fie proslăvită astfel încât să fie un mediu potrivit pentru slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, libertatea noastră şi slava noastră vor fi atât de mari încât numai o lume proslăvită va fi adecvată pentru a putea găzdui capacitatea noastră infinită pentru fericire. Aceasta este ceea ce ne promite versetul 21: creaţia „va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”

5. Dumnezeu promite că necazurile universului nu sunt chinurile morţii ci durerile naşterii

Versetul 22: „Dar ştim că până în ziua de azi toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” Acesta este un alt fel de a spune că Dumnezeu a supus creaţia Sa deşertăciunii 8*cu nădejde 8* (v.20), adică cu nădejdea în ceva cu mult mai bun decât durerea care vine din deşertăciunea aceasta.

Dacă eşti într-un spital şi auzi o femeie suspinând sau ţipând, este o mare diferenţă între ceea ce simţi dacă ştii că eşti într-o maternitate şi nu într-o secţie de oncologie. De ce? Durerea este durere, nu-i aşa? Nu! O durere duce la viaţă. Cealaltă durere duce la moarte. Iar ceea ce ne promite versetul 22 este că, pentru copiii lui Dumnezeu, toată durerea duce la viaţă. Toate suspinele din lumea aceasta sunt durerile naşterii Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă faci parte din Împărăţie – dacă eşti un copil al lui Dumnezeu – toate suferinţele tale sunt dureri ale naşterii şi nu spasme ale morţii. Şi vreau să spun – toate durerile – până şi spasmele morţii!

6. Dumnezeu promite că trupurile noastre vor fi răscumpărate din întreaga stare de suspin

Versetul 23: „Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. „ Ascultaţi acum cum „cântă” Pavel acest adevăr în 1 Corinteni:

Iată vă spun o taină, nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. 53 Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. 54. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” 55. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:51-55).

O, voi care vă încredeţi în Isus Hristos pentru împlinirea tuturor făgăduinţelor Lui faţă de voi, să ştiţi că în nădejdea aceasta aţi fost mântuiţi, căci dacă nădăjduim pentru ceea ce nu se vede, aşteptăm lucrul acela – cu suspine, răbdare şi bucurie necontenită.

Iar voi care nu v-aţi încrezut în Hristos, amintiţi-vă cuvintele Domnului: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce se încred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Şi dacă sunt copii, sunt şi moştenitori ai făgăduinţelor Lui. Primiţi-L pe El. Credeţi în El. Amin!