De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, 17 după cum este scris: "TE-AM RÂNDUIT SĂ FII TATĂL MULTOR NEAMURI." El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. 18 Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: "AŞA VA FI SĂMÂNŢA TA." 19 Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, - avea aproape o sută de ani, - nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. 20 El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, 21 deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.

Legătura credinţă – har – certitudine

Săptămâna trecută ne-am concentrat pe versetul 16 şi pe legătura credinţă-har-certitudine. Să ne uităm din nou la aceasta. "De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită [garantată, certă] pentru toată sămânţa lui Avraam [Iudei şi Neamuri – toţi cei care au credinţa lui Avraam]." Ne-am concentrat pe legătura dintre har şi certitudine. Harul lui Dumnezeu garantează făgăduinţa lui Dumnezeu – şi anume, făgăduinţa că vom fi moştenitori ai lumii.

Harul garantează făgăduinţa în două feluri:

1. El trece peste culpabilitatea noastră. Noi venim la Dumnezeu ca şi păcătoşi. Şi Dumnezeu trece peste culpabilitatea noastră şi ne socoteşte neprihăniţi de dragul lui Hristos. Ne creditează în Hristos neprihănirea Sa în ciuda culpabilităţii noastre (Romani 4:5). Acesta este harul (Romani 3:24).

2. Harul ne garantează făgăduinţa pentru că (aşa cum spune versetul 17) „învie morţii, şi cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi." Ceea ce are Pavel în vedere aici pentru noi este naşterea lui Isaac când Avraam avea aproape 100 de ani şi Sara soţia lui avea 90 de ani şi era stearpă. Isaac era fiul făgăduinţei, cel prin care făgăduinţa urma să fie împlinită. Naşterea lui este o imagine a modului cum devenim creştini noi toţi cei care suntem copii ai făgăduinţei. Este o lucrare supranaturală a lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce face harul. Aduce viaţă spirituală din moarte şi aduce ceea ce nu este în fiinţă: o viaţă de credinţă.

Din acest motiv harul măreţ al lui Dumnezeu garantează făgăduinţa: aduce viaţă spirituală din moarte şi astfel ne împuterniceşte să credem şi să continuăm să credem, şi trece peste culpabilitatea noastră prin actul îndreptăţirii. Făgăduinţa nu este în cele din urmă dependentă de voinţa noastră schimbătoare, ci de harul suveran al lui Dumnezeu.

Apoi am remarcat în versetul 16 că acesta este unul din motivele principale pentru care neprihănirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa lui Dumnezeu sunt prin credinţă: "Este prin credinţă." De ce? "Ca să fie în conformitate cu harul." Există o condiţie principală a inimii care este în conformitate cu harul, şi anume, credinţa. Deci darul neprihănirii şi făgăduinţa lui Dumnezeu sunt "prin credinţă pentru ca să fie în concordanţă cu harul, şi pentru ca făgăduinţa să fie garantată tuturor urmaşilor." Credinţă-har-certitudine.

Astăzi vreau să vedem încă un motiv pentru care credinţa este singura cale prin care Dumnezeu ne creditează neprihănirea Sa şi ne garantează făgăduinţa că vom fi moştenitori ai lumii. Am văzut trei motive pentru care credinţa este calea desemnată de Dumnezeu pentru noi ca să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Mai întâi, pentru că credinţa elimină lauda (Romani 3:27). În al doilea rând, pentrru că dacă îndreptăţirea ar fi prin legea poruncilor, făgăduinţa ar fi nimicită, din moment ce legea aduce mânie (Romani 4:13-14). În al treilea rând, pentru că credinţa este în conformitate cu harul, şi harul garantează făgăduinţa.

De ce a plănuit Dumnezeu ca credinţa să fie modalitatea noastră de îndreptăţire

În al patrulea rând, credinţa este calea desemnată de Dumnezeu pentru îndreptăţire pentru că aceasta îi dă toată slava lui Dumnezeu. Îl cinsteşte pe Dumnezeu ca fiind demn de încredere şi credincios şi puternic şi înţelept şi iubitor. Uitaţi-vă la versetul 20, "El [Avraam] nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu."

Thomas Watson, pastor englez şi scriitor care a trăit acum 350 de ani, pune următoarea întrebare în cartea sa A Body of Divinity (Grand Rapids: Baker Book House, 1979, p. 151), "De ce trebuie ca credinţa să îndreptăţească mai mult decât orice alt har?" Şi răspunde, "Datorită scopului lui Dumnezeu. El a desemnat ca acest har să îndreptăţească; şi Dumnezeu face lucrul acesta, deoarece credinţa este un har care ia atenţia omului de la el însuşi, şi dă toată cinstea lui Hristos şi harului fără plată." Apoi citează Romani 4:20, "întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu."

A da slavă lui Dumnezeu nu înseamnă să adaugi slavă la slava lui Dumnezeu. Ci înseamnă să arăţi că Dumnezeu este glorios. Înseamnă să îndrepţi atenţia asupra slavei Sale şi s-o arăţi aşa cum este ea în realitate. Slava Sa este măreţia frumuseţii Sale, strălucirea calităţilor Sale, şi lumina radiantă a perfecţiunii Sale. Când Noel şi cu mine am mers joia trecută să luăm prânzul la un mic restaurant mexican de tip fast-food, am mâncat afară pe terasă. Aerul era răcoros, dar soarele încălzea. M-am uitat la cerul albastru, care întotdeauna este de un albastru mai închis deasupra capului şi de un albastru mai deschis la orizont, şi m-am gândit, "Dacă aş proiecta, construi şi vopsi un acoperiş la o înălţime de aproximativ 130 de metri deasupra acestui oraş într-o după-amiază de toamnă, aşa l-aş face." Şi aşa era, doar că era mult mai bine făcut. Glorios. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu" (Psalm 19:1). Slava lui Dumnezeu este revărsarea frumuseţii şi realităţii lui Dumnezeu.

Ţelul tuturor lucrurilor este de a arăta slava lui Dumnezeu. Romani 11:36: "Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin." Şi care este condiţia de bază a inimii – de a da naştere la toate celelalte haruri – care dă cel mai bine slavă lui Dumnezeu? Răspunsul versetului 20 este: credinţa. "[Avraam] întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu."

Credinţa Îl arată pe Dumnezeu ca fiind puternic, înţelept, iubitor şi demn de încredere

De ce stau lucrurile aşa? Ce anume cu privire la credinţă dă slavă lui Dumnezeu? Este crucial să ştii lucrul acesta pentru că exişti ca să-i dai slavă lui Dumnezeu. De aceea te-a creat Dumnezeu: ca să afişezi tot mai mult slava Sa în univers. Problema cea mai mare cu lumea întreagă este faptul că omenirea a schimbat slava lui Dumnezeu pentru alte lucruri (Romani 1:23). Am pierdut şi abandonat de tot motivul pentru care existăm şi n-ar trebui să ne mire faptul că atât de multe lucruri sunt greşite în lumea aceasta. Dar Dumnezeu aduce creaţia înapoi la motivul pentru care aceasta există, şi proorocii ne spun că "pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului aşa cum apele acoperă marea" (Habacuc 2:14; vedeţi de asemenea Numeri 14:21).

Contează dacă ştii de ce ai fost creat şi adus în această lume. Dacă nu ştii, viaţa ta va fi doar o umbră a esenţialului intenţionat de Dumnezeu – un simplu ecou al muzicii pe care ai fost desemnat să o faci – un simplu reziduu al impactului pe care l-ai fi putut avea. Efeseni 1:5-6 descrie scopul existenţei tale astfel: "ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, . . . spre lauda slavei harului Său." Exişti pentru lauda slavei harului lui Dumnezeu.

Iar Romani 4:20 spune că credinţa este fundamentală în împlinirea scopului existenţei tale: "Avraam întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu." Credinţa este modalitatea stabilită de Dumnezeu pentru a fi îndreptăţit, deoarece credinţa îl slăveşte pe Dumnezeu.

Deci întreb din nou, Ce anume cu privire la credinţă dă slavă lui Dumnezeu? Răspunsul este dat în versetul 21, "deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească." Aceasta este credinţa: este încredinţarea puternică că făgăduinţele lui Dumnezeu sunt bune şi că El poate să le împlinească şi le va împlini. Şi cu cât par mai dificil de împlinit făgăduinţele, cu atât mai mult îi aduce credinţa noastră cinste lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la versetele 19-20 ca să vedeţi cum subliniază Pavel lucrul acesta. "Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, [Avraam] nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii." Deci împlinirea făgăduinţei că va avea un fiu pare a fi absolut imposibilă – şi este, omeneşte vorbind. Deci atunci când te încrezi în Dumnezeu într-o situaţie ca aceasta, Îi dai slavă, Îl faci să arate puternic, înţelept, iubitor şi demn de încredere. După cum spune versetul 20, "El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu." Credinţa dă slavă lui Dumnezeu pentru că arată că Dumnezeu poate şi va face binele acela mare şi necesar pe care oamenii nu-l pot face.

O ilustraţie pentru copii

Haideţi să ilustrăm lucrul acesta pentru copii. Tăticul tău stă într-o piscină puţin mai departe de margine. Tu, să spunem că ai trei ani şi stai pe marginea piscinei. Tăticul întinde mâinile spre tine şi spune, "Sari, te voi prinde. Promit." Acum, cum poţi să-l faci pe tatăl tău să arate bine în momentul acela? Răspuns: încrezându-te în el şi sărind. Să ai credinţă în el şi să sari. Aceasta îl face să arate că este puternic, înţelept şi iubitor. Dar dacă nu sari, dacă-ţi scuturi capul şi fugi de marginea piscinei, îl faci pe tăticul tău să nu arate bine. Arată ca şi cum ai spune, "nu mă poate prinde" sau "nu mă va prinde" sau "nu este o idee bună să fac ce îmi spune el să fac." Şi toate acestea trei îl fac pe tatăl tău să nu arate bine.

Dar tu nu vrei ca Dumnezeu să fie pus în postura aceasta. Aşa că te încrezi în El. Atunci Îl faci să arate bine – aşa cum este El în realitate. Deci este foarte important să te încrezi în Dumnezeu.

Şi cu cât pare mai greu pentru Dumnnezeu să-şi împlinească promisiunea, cu atât mai bine arată El atunci când te încrezi în El. Să presupunem că te afli la marginea părţii adânci a unei piscine lângă platforma de sărituri. Ai patru ani şi nu poţi înota, şi tăticul tău este la celălalt capăt al piscinei. Deodată un câine mare şi rău se strecoară pe sub gard, îşi arată dinţii, mârâie la tine şi începe să vină înspre tine ca să te muşte. Te sui pe platforma de sărituri şi mergi înspre capătul ei ca să scapi de el. Câinele îşi pune labele din faţă pe platformă. Tocmai atunci, tăticul tău vede ce se întâmplă şi strigă, "Johnny, sari în apă. Te prind eu."

Acum, n-ai sărit niciodată de la un metru înălţime şi nu poţi înota şi tăticul tău nu este dedesubtul tău şi această apă depăşeşte cu mult înălţimea ta. Cum faci ca tăticul tău să arate bine în acel moment? Sărind în apă. Şi aproape de îndată ce atingi apa, simţi mâinile lui sub braţele tale iar el calcă apa ţinându-te în siguranţă în timp ce altcineva alungă câinele. Apoi te aduce la marginea piscinei.

Îi dăm slavă lui Dumnezeu atunci când ne încredem în El că va face ceea ce a promis să facă – mai ales atunci când toate posibilităţile omeneşti sunt epuizate. Credinţa îl slăveşte pe Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a planificat credinţa să fie calea prin care suntem îndreptăţiţi.

Credinţa este orientată înspre viitor

Acum remarcaţi ceva evident aici. Câteodată noi nu vedem ceea ce este evident. Credinţa este orientată înspre viitor. Credinţa este încredere într-o Persoană, Dumnezeu, dar este încredere în Dumnezeul care este şi face ceea ce a promis că va fi şi va face. De aceea versetul 18 spune, "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, [Avraam] a crezut." Nădejdea şi credinţa sunt convingeri care se suprapun. Credinţa este încrederea într-o persoană, şi atunci când te încrezi în acea persoană pentru ceva ce a promis că va face în viitor, credinţa este greu de diferenţiat de nădejde.

Cineva ar putea spune, "Lucrul acesta este adevărat pentru Avraam, din moment ce el L-a crezut pe Dumnezeu înainte să vină Hristos, şi astfel credinţa lui era orientată înspre viitor, dar a noastră este orientată înspre trecut, înspre ceea ce a făcut Hristos pentru noi la cruce." Nu, lucrurile nu stau tocmai aşa. O asemenea afirmaţie este parţial adevărată. Iată cum trebuie să gândeşti aici: din moment ce Hristos a venit şi a murit pentru noi şi a înviat din morţi, credinţa noastră are acum un loc mult mai clar, ferm şi istoric pe care să se sprijine decât a avut credinţa lui Avraam. Deci noi ne luăm convingerile din moartea şi învierea lui Hristos, dar ceea ce credem este că această moarte şi înviere asigură şi garantează făgăduinţele pe care le face El şi anume că vom fi moştenitorii lumii, la fel ca şi Avraam.

Puteţi vedea lucrul acesta în modul în care gândeşte Pavel în Romani 5:9 şi 8:32. Romani 5:9 spune, "Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi [aceasta este trecutul], prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu [acesta este viitorul]." Credinţa priveşte înapoi şi adoptă o poziţie fermă pe baza solidă a sângelui vărsat de Isus şi a efectului de îndreptăţire pe care îl are acesta; apoi privim la viitor şi credem că această lucrare din trecut garantează mântuirea noastră viitoare de mânia lui Dumnezeu. Romani 8:32 spune, "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi [aceasta este trecutul], cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile [aceasta este viitorul]?" Credinţa priveşte înapoi şi adoptă o poziţie fermă pe baza demonstraţiei dragostei lui Dumnezeu pentru noi în moartea lui Hristos, şi apoi priveşte la viitor şi crede că de aceea Dumnezeu va împlini toate făgăduinţele pe care ni le-a făcut.

Aşadar chiar şi astăzi după venirea lui Hristos, credinţa noastră este încă orientată înspre viitor. Credinţa care îndreptăţeşte se încrede în Dumnezeu pentru tot ceea ce promite El că va fi şi va face pentru noi. De aceea credinţa îl slăveşte pe Dumnezeu. A crede că Dumnezeu a făcut lucruri în trecut îl slăveşte într-o oarecare măsură pe Dumnezeu. Dar a crede că Dumnezeu va face ceea ce a promis că va face în viitor, înainte de a-L vedea că face acele lucruri – aceasta Îl glorifică pe Dumnezeu chiar mai mult. Această credinţă cinsteşte vrednicia Lui prezentă şi viitoare. Deci credinţa este orientată înspre viitor pentru că acea credinţă îi dă cel mai mult slavă lui Dumnezeu.

Libertatea pe care o aduce credinţa în vieţile noastre

Daţi-mi voie să închei cu o aplicaţie practică. Atunci când te încrezi în Dumnezeu, că El îşi va împlini promisiunile faţă de tine – şi anume că va lucra toate lucrurile împreună înspre binele tău (Romani 8:28), va fi cu tine până la sfârşitul veacului (Matei 28:20), te va ajuta, te va întări şi te va susţine (Isaia 41:10), îţi va împlini toate nevoile (Filipeni 4:19), te va duce în siguranţă în cer (Filipeni 1:6) – atunci când te încrezi cu adevărat în El pentru toate promisiunile acestea şi pentru multe altele, credinţa aceasta va afecta profund sacrificiile pe care le vei face în această viaţă pentru El şi pentru evanghelie. Nu vei fi sedus de o viaţă a siguranţei, confortului şi bogăţiilor pământeşti. Vei căuta împărăţia Lui şi îţi vei asuma riscuri pentru cauza dragostei – şi aceasta va face ca slava lui Dumnezeu să strălucească tot mai puternic (Matei 5:16).

Vă amintiţi din Geneza 13 când Avraam şi nepotul lui Lot nu puteau merge în acelaşi ţinut pentru că cirezile lor erau prea numeroase? Avraam, într-o frumoasă ilustraţie a ceea ce face credinţa, i-a spus lui Lot, "dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga." El s-a încrezut în Dumnezeu şi a făcut un lucru plin de dragoste. Lot a ales valea bine udată a Iordanului unde erau Sodoma şi Gomora. Avraam a ales pământul mai arid. Lot a plătit scump pentru acea alegere. Dar Dumnezeu a venit la Avraam imediat după acel act al credinţei şi plin de dragoste şi i-a spus, "Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac" (Geneza 13:15).

Avraam s-a încrezut în Dumnezeu şi a lăsat de la el. Şi Dumnezeu i-a spus, "O vei căpăta înapoi." Exact ceea ce a spus Isus în Marcu 10:29-30, "Isus a răspuns: "Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică."

Ancoraţi-vă convingerile în Hristos cel crucificat şi înviat pentru îndreptăţirea voastră, încredeţi-vă în promisiunile lui Dumnezeu, şi faceţi ceea ce vă cheamă El să faceţi. A Lui să fie slava, în veci.