Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemena, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când dacă nădăjduim aşteptăm cu răbdare. Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

Înainte de a intra la colegiu nu mă gândeam mai deloc la cancer şi la boli terminale. Dar începând cu zilele acelea de colegiu moartea cauzată de boală a fost mereu în preajma mea. Doi dintre cei pe care i-am cunoscut la colegiu au murit de leucemie şi cancer ai nozilor limfatici înainte să ajungă la vârsta de 22 ani. La seminar l-am văzut pe profesorul meu de teologie sistematică cum s-a uscat pur şi simplu şi a murit în mai puţin de un an de zile de cancer intestinal. Avea doar 36 de ani. Pe când studiam pentru doctorat în Germania supraveghetorul meu, profesorul Goppelt, a murit subit chiar înainte de absolvirea mea. Avea 62 de ani când a suferit un atac de cord masiv. Apoi am venit la seminarul Bethel, casa lui Dumnezeu, unde am predat timp de şase ani de zile şi am privit cum au murit de cancer atât studenţi, profesori cât şi administratori: Sue Port, Paul Greelz, Bob Bergerud, Ruth Ludeman, Grazdon Held, Chet Lindsaz, Mary Ellen Carlson – toţi creştini care nu atinseseră vârsta de 70 de ani. Iar acum am venit la Bethlehem şi s-a dus şi Harvez Ring. Şi puteţi să multiplicaţi de zece ori lista aceasta.

Ce vom spune cu privire la aceste lucruri? Ceva trebuie spus, deoarece boala şi moartea încearcă să submineze credinţa noastră în dragostea şi puterea lui Dumnezeu. Iar prima mea responsabilitate ca pastor este să vă hrănesc şi să vă întăresc credinţa în dragostea şi puterea lui Dumnezeu. Nu există nicio armă la fel de bună ca şi Cuvântul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea acestor atacuri îndreptate împotriva credinţei noastre. Aşadar doresc să ascultăm cu atenţie astăzi la învăţăturile Scripturii care se referă la Cristos şi cancer, la puterea şi dragostea lui Dumnezeu în relaţie cu bolile noastre trupeşti.

Privesc la mesajul acesta ca la un mesaj pastoral foarte important, deoarece trebuie să ştiţi care este poziţia pastorului vostru cu privire la boală, vindecare şi moarte. Dacă gândiţi că eu cred că fiecare boală este judecata trimisă de Dumnezeu din cauza unui păcat anume, sau că lipsa vindecării după câteva zile de rugăciune este un semn clar al unei credinţe lipsite de autenticitate, sau că Satan este de fapt stăpânul acestei lumi şi tot ceea ce poate face Dumnezeu este să privească neajutorat în timp ce vrăjmaşul face ravagii în rândul copiilor lui Dumnezeu – dacă gândiţi că acestea sunt noţiunile pe care le îmbrăţişez, v-aţi relaţiona foarte diferit faţă de mine în caz de boală dacă aţi şti ce gândesc eu de fapt cu privire la aceste lucruri. De aceea vreau să vă spun ce gândesc şi să încerc să vă arăt din Scriptură că aceste gânduri nu sunt numai ale mele, ci sunt, după cum cred, şi gândurile lui Dumnezeu.

Şase afirmaţii ale unei teologii a suferinţei

Vă rog pe fiecare să deschideţi Biblia împreună cu mine la Romani 8:18-28. Sunt şase afirmaţii care sumarizează teologia mea cu privire la suferinţă, şi cel puţin sămânţa fiecărei acestor afirmaţii se găseşte în textul acesta. Să citim textul:

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemena, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când dacă nădăjduim aşteptăm cu răbdare.

Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

1. Creaţia întreagă a fost supusă deşertăciunii

Prima mea afirmaţie este aceasta: veacul în care trăim şi care se întinde de la căderea omului în păcat până la a doua venire a lui Hristos, este un veac în care creaţia, inclusiv trupurile noastre, au fost “supuse deşertăciunii” şi “înrobite stricăciunii.” Versetul 20: “Firea [creaţia] a fost supusă deşertăciunii.” Versetul 21: “Creaţia va fi izbăvită din robia stricăciunii.” Iar motivul pentru care ştim că aceasta include şi trupurile noastre ne este prezentat în versetul 23: nu numai creaţia ci şi “noi [creştinii]…suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostrum.”

Cine este cel din versetul 20 care a supus creaţia deşertăciunii şi a înrobit-o stricăciunii? Este Dumnezeu. Singurii alţi candidaţi posibili sunt Satan şi omul. Se poate ca Pavel să fi vrut să spună că Satan prin faptul că l-a făcut pe om să cadă în păcat, sau omul prin faptul că a ales să nu-L asculte pe Dumnezeu – unul dintre aceştia ar fi acela care a supus creaţia deşertăciunii. Însă nici Satan nici omul nu poate fi acela, din cauza cuvintelor “cu nădejdea” de la sfârşitul versetului 20. Această frază mică: supusă “cu nădejde” îl descrie pe cel care a supus creaţia deşertăciunii şi descrie şi scopul cu care a supus-o. Nici omul nici Satan nu au intenţionat să aducă stricăciunea în lume cu scopul ca nădejdea răscumpărării să poată fi aprinsă în inimile oamenilor şi într-o bună zi “slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” să strălucească mai puternic. Numai o singură persoană putea să supună creaţia deşertăciunii cu planul şi scopul acesta, şi anume Creatorul cel drept şi iubitor.

De aceea concluzionez că lumea aceasta stă sub sentinţa lui Dumnezeu care a fost pronunţată împotriva unei omeniri răzvrătite şi păcătoase – o sentinţă a deşertăciunii şi stricăciunii universale. Nimeni nu este exclus, nici măcar copiii preţioşi ai lui Dumnezeu.

Este probabil ca deşertăciunea şi stricăciunea despre care vorbeşte Pavel să se refere atât la ruina spirituală cât şi la cea fizică. Pe de o parte, omul în starea sa căzută este înrobit percepţiilor denaturate, scopurilor greşit înţelese, greşelilor ruşinoase, şi lipsei de percepţie spirituală. Pe de cealaltă parte sunt inundaţii, foamete, erupţii vulcanice, cutremere, tsunami, plăgi, muşcături de şarpe, accidente de maşină, prăbuşiri de avioane, astma, alergii, gripă, şi cancer, toate atacând în mod violent trupul omenesc cu durere şi ducând oamenii – toţi oamenii – în pământ.

Atâta timp cât trăim în trup suntem robi ai stricăciunii. Pavel a spus acelaşi lucru în alt loc. În 2 Corinteni 4:16 a spus, „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară [trupul] se trece [se strică], totuşi omul nostru din lăuntru se înoieşte din zi în zi.” Cuvântul pe care Pavel îl foloseşte aici pentru “se trece” sau “stricăciune” este acelaşi cuvânt folosit în Luca 12:33 unde Isus a spus: Asiguraţi-vă că vă adunaţi comori în cer “unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia.” Aşa cum o haină lăsată într-un dulap întunecos şi călduros va fi roasă şi distrusă de molii, tot aşa vor trece într-o bună zi şi trupurile noastre în lumea aceasta căzută. Şi aceasta se va întâmpla deoarece întreaga creaţie a fost supusă deşertăciunii şi înrobită stricăciunii pe toată durata veacului acestuia. Aceasta este prima mea afirmaţie.

** 2. Vine un veac al eliberării şi răscumpărării**

A doua afirmaţie este aceasta: vine un veac când toţi copiii lui Dumnezeu care au îndurat cu credinţă până la sfârşit, vor fi eliberaţi de toată deşertăciunea şi stricăciunea spirituală şi fizică. Conform cu versetul 21, nădejdea cu care a supus Dumnezeu creaţia a fost aceea că într-o bună zi “creaţia va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Iar versetul 23 spune că “şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” Lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Aşteptăm după el. Dar se va întâmpla. “Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale.” (Filipeni 3:20,21). “Într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” (1 Corinteni 15:52). “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4).

Vine o zi în care fiecare cârjă şi fiecare scaun cu rotile va fi topite în medalioane ale răscumpărării. Iar Merlin şi Reuben şi Jim şi Hazel şi Rut şi toţi ceilalţi dintre noi cu probleme locomotorii vor face roata prin aer în Împărăţia Cerurilor. Însă nu acum. Nu acum. Acum suspinăm, aşteptând răscumpărarea trupurilor noastre. Dar ziua aceea vine. Aceasta este a doua afirmaţie a mea.

3. Hristos a cumpărat răscumpărarea noastră, a demonstrat-o, şi ne-a lăsat să pre-gustăm din ea

În al treilea rând, Hristos a venit şi a murit ca să cumpere răscumpărarea noastră, să demonstreze caracterul spiritual şi fizic al acelei răscumpărări, şi să ne lase să pre-gustăm din ea. A cumpărat răscumpărarea noastră, i-a demonstrat caracterul, şi ne-a lăsat să pre-gustăm din ea. Vă rog să ascultaţi cu atenţie deoarece aspectul acesta este foarte distorsionat de mulţi dintre vindecătorii de astăzi.

Profetul Isaia a anunţat astfel lucrarea lui Hristos, în 53:5-6 (un text pe care Petru l-a aplicat creştinilor în 1 Petru 2:24):

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Binecuvântarea iertării şi binecuvântarea vindecării fizice au fost cumpărate de Hristos când a murit pentru noi pe cruce. Şi toţi aceia care îşi predau viaţa Lui vor avea parte de ambele aceste beneficii. Dar când vor avea parte de ele? Aceasta este întrebarea zilei. Când vom fi vindecaţi? Când nu vor mai fi trupurile noastre înrobite stricăciunii?

Lucrarea lui Isus a fost o lucrare a vindecării şi iertării. Le-a spus ucenicilor cu privire la Ioan Botezătorul: “ Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11:4-6). Poticnire? De ce s-ar poticni cineva de unul care înviază morţii şi aduce mult aşteptata împărăţie? Foarte uşor –a înviat doar trei oameni. Dar a lăsat sute de alţi morţi în morminte. De ce? Pentru că rudele acestora nu au avut suficientă credinţă? O, nu! Atunci când Isus l-a înviat pe fiul văduvei din Luca 7:13,14 aceasta nici nu ştia cine este Isus. I-a înviat fiul nu datorită credinţei ei. Tot ce ni se spune este că “I s-a făcut milă de ea.” Atunci ce putem spune? Nu i-a fost milă şi de toţi ceilalţi din Israel care-şi plângeau morţii?

Răspunsul la întrebarea de ce nu a înviat Isus toţi morţii este acesta: contrar aşteptărilor Iudeilor, prima venire a lui Mesia nu a adus finalitatea şi răscumpărarea totală a acestui veac căzut. Prima venire a fost menită să cumpere finalitatea aceea, să-i ilustreze caracterul, şi să le dea alor Săi o pre-gustare a acesteia. De aceea, Isus a înviat câţiva morţi, ca să arate că are această putere şi că într-o zi va reveni şi va exercita puterea aceasta asupra tuturor oamenilor. I-a vindecat pe cei bolnavi ca să arate că aşa va fi în împărăţia Sa finală. Nu va mai fi nici plânset, nici durere.

Dar avem posibilitatea să pre-gustăm răscumpărarea noastră în veacul acesta. Ne putem bucura într-o măsură anume şi acum de beneficiile cumpărate prin cruce, inclusiv de vindecare. Dumnezeu îi poate vindeca şi îi vindecă pe cei bolnavi ca răspuns la rugăciunile noastre. Dar nu o face întotdeauna. Propovăduitorii de astăzi ai miracolelor, care-ţi garantează că Isus vrea să fii bine acum şi care pun vinovăţie după vinovăţie pe spatele copiilor lui Dumnezeu spunând că singurul lucru care stă între aceştia şi vindecare este necredinţa, nu au înţeles natura scopurilor lui Dumnezeu în acest veac căzut. Aceştia au minimalizat profunzimea păcatului, importanţa mustrării purificatoare a lui Dumnezeu, şi valoarea credinţei în mijlocul suferinţei şi sunt vinovaţi de faptul că încearcă să aducă cu forţa în veacul acesta ceea cea Dumnezeu a rezervat pentru veacul viitor.

Urmăriţi direcţia în care merge gândul din Romani 8:23,24: “Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” Datorită răscumpărării cumpărate de Hristos, credincioşii au primit déjà Duhul Sfânt. Este ca un avans deja plătit al răscumpărării noastre depline, dar este doar o primă roadă, o pre-gustare. Şi atunci când Pavel subliniază faptul că şi noi, chiar şi noi care avem Duhul suspinăm în aşteptarea răscumpărarea trupurilor noastre, putem observa că ne avertizează împotriva falsei concluzii care spune că deoarece am fost mântuiţi atunci suspinul datorat trupurilor noastre afectate de stricăciune trebuie să înceteze. Aşa că spune în versetul 24 “În nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” Mântuirea noastră nu s-a încheiat, ci abia a început. Suntem mântuiţi numai în nădejde. Lucrul acesta este adevărat din punct de vedere moral. Pavel spune în Galateni 5:5, “Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.” Şi este adevărat şi din punct de vedere fizic; aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre. Hristos a cumpărat răscumpărarea aceea, i-a demonstrat realitatea fizică prin lucrarea Lui de vindecare, şi ne-a dat oportunitatea să o pre-gustăm vindecându-i pe mulţi oameni din zilele noastre, pe unii printr-un proces foarte lent, pe alţii doar parţial, iar pe alţii nu i-a vindecat deloc. Aceasta este a treia afirmaţie.

** 4. Dumnezeu controlează toată suferinţa spre binele celor care sunt ai Săi**

În al patrulea rând, Dumnezeu controlează cine se îmbolnăveşte şi cine se face bine, şi toate deciziile Lui sunt spre binele copiilor Săi, chiar dacă acele decizii sunt foarte dureroase şi de durată foarte lungă. Dumnezeu a supus creaţia deşertăciunii şi El este acela care o poate elibera din nou. În Exod 4:11, atunci când Moise a refuzat să meargă şi să vorbească cu Faraon, Dumnezeu i-a spus: “Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” În spatele oricărei boli stă în cele din urmă mâna suverană a lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte în Deuteronom 32:39, “Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, Şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, Şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea.”

Dar ce putem spune cu privire la Satan? Nu este el marele duşman al plinătăţii noastre? Nu ne el atacă din punct de vedere moral şi fizic? Nu el a fost acela care l-a terorizat pe Iov? Da, el a fost. Însă Satan nu are decât puterea pe care i-o îngăduie Dumnezeu să o aibă. Este un duşman în lesă. De fapt, autorul cărţii Iov nu a considerat că este greşit să spună că bubele cu care l-a lovit Satan pe Iov erau trimise de Dumnezeu. Spre exemplu în Iov 2:7 citim, “Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creştetul capului.” Dar după ce soţia lui Iov îl îndeamnă pe acesta să îl blesteme pe Dumnezeu şi să moară, Iov spune, “Ce! primim dela Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” Şi ca nu cumva să credem că Iov a greşit atribuindu-i lui Dumnezeu bubele cu care-l lovise Satan, autorul adaugă în versetul 10, “În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” Cu alte cuvinte, nu este un păcat să recunoşti mâna suverană a lui Dumnezeu chiar şi în spatele unei boli a cărei cauze immediate poate fi Satan.

Satan este şiret, dar în anumite lucruri este prost, deoarece nu vede că toate încercările lui de a-i prăda pe cei evlavioşi sunt schimbate de providenţa lui Dumnezeu în ocazii de purificare şi întărire a credinţei. Scopul lui Dumnezeu pentru cei care sunt ai Săi şi trăiesc în veacul acesta nu este ca în primul rând să-i scape de boală şi durere, ci să ne curăţească de toate remanenţele păcatului şi să ne facă ca în slăbiciunea noastră să ne agăţăm de El ca de singura noastră nădejde.

Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: ,,Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşti.” …Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. (Evrei 12:5,6,10,11)

Toate suferinţele care vin peste copiii lui Dumnezeu, fie prin persecuţie fie prin boală, sunt intenţionat folosite de Dumnezeu pentru a ne creşte în sfinţenie, prin faptul că ne fac să depindem mai mult Dumnezeul care înviază morţii (2 Corinteni 1:9). Dacă în timpul bolii noastre ne supărăm pe Dumnezeu, respingem dragostea pe care ne-o arată Dumnezeu. Deoarece El îi disciplinează întotdeauna în dragoste pe copiii Lui. Disciplina este spre binele nostru şi ar trebui să învăţăm din ea o lecţie mare a credinţei. Abia apoi vom spune împreună cu psalmistul, “Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale… Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte: din credincioşie m-ai smerit.” (Psalm 119:71-75). Aceasta este a patra afirmaţie: în cele din urmă Dumnezeu este Cel care controlează cine se îmbolnăveşte şi cine se face bine şi toate deciziile Sale sunt bune pentru copii Săi, chiar şi atunci când durerea este mare şi boala ţine un timp îndelungat. Deoarece, aşa cum spune ultimul verset din textul nostru de astăzi, Romani 8:28, “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

5. Ar trebui să ne rugăm pentru puterea vindecării şi harul susţinător

A cincea afirmaţie este aceasta: ca urmare ar trebui să ne rugăm pentru ajutorul lui Dumnezeu atât pentru vindecare cât şi pentru întărirea credinţei noastre atunci când nu suntem vindecaţi. Este un lucru normal ca un copil să-i ceară tatălui să-l scape atunci când copilul a dat de necaz. Şi este un lucru normal ca un Tată iubitor să-i dea copilului Lui numai ce este cel mai bun pentru copil. Aceasta este ceea ce face Dumnezeu întotdeauna: uneori vindecându-ne acum, alteori nevindecându-ne. Însă El ne dă întotdeauna, întotdeauna ce este cel mai bun pentru noi.

Însă în situaţia în care, uneori, cel mai bun lucru pentru noi este să nu fim vindecaţi acum, cum putem şti ce anume să ne rugăm? Cum putem şti când să ne oprim din a-i cere să ne vindece şi când să începem a-i cere har pentru a ne încrede în bunătatea Lui? Pavel a avut de a face cu această situaţie în experienţa lui. Vă aduceţi aminte din 2 Corinteni 12:7-10 că şi lui Pavel, ca şi lui Iov, i-a fost dat un ţepuş în carne pe care el l-a numit “un sol al Satanei.” Nu ştim ce durere sau boală a fost aceea, dar Pavel spune că s-a rugat de trei ori pentru îndepărtarea ei. Dumnezeu i-a dat asigurarea că nu-l va vindeca, dar că Harul Lui îi va fi suficient iar puterea Lui se va manifesta nu prin vindecare ci prin slujirea plină de credincioşie a lui Pavel în mijlocul suferinţei.

În textul nostru de astăzi, Romani 8:26,27 cred că Pavel adresează aceeaşi problemă: în timp ce aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre “Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” Uneori tot ce putem face este să strigăm după ajutor deoarece nu ştim sub ce formă va veni ajutorul. Duhul lui Dumnezeu ia poticnirea noastră şi expresiile nesigure ale nevoii noastre şi le aduce înaintea lui Dumnezeu într-o formă conformă voii lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu răspunde cu milă venind în întâmpinarea nevoilor noastre. Şi nu o face cum am sperat prima dată, dar o face întotdeauna spre binele nostru.

Aşadar să nu fim mândri şi să nu stăm distanţi faţă de Dumnezeu înfruntând cu stoicism ceea ce ne-a adus soarta. Ci mai degrabă să alergăm la Tatăl nostru în rugăciune şi să-i cerem ajutorul la nevoie. Aceasta este a cincea mea afirmaţie.

6. Ar trebui să ne încredem întotdeauna în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu

În al şaselea rând, şi în cele din urmă, ar trebui să ne încredem întotdeauna în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, chiar şi în cel mai întunecat ceas al suferinţei. Lucrul care mă deranjează cel mai mult cu privire la cei care spun că cei credincioşi ar trebui să fie vindecaţi întotdeauna în mod miraculous, este că lasă să se înţeleagă că măsurarea calităţii credinţei poate fi făcută numai pe baza prezenţei unui miracol al vindecării fizice, când de fapt cea mai mare parte a Noului Testament lasă să se înţeleagă că adevărata calitate a credinţei noastre este reflectată în bucuria şi încrederea pe care le avem în Dumnezeu în mijlocul suferinţei.

Marele capitol din Biblie care vorbeşte despre credinţă este Evrei 11. Capitolul începe astfel, “Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Foarte mulţi însă trec cu vederea ultimele opt versete unde găsim imaginea echilibrată a credinţei care este descrisă ca şi credinţa care depinde de Dumnezeu pentru eliberare din suferinţă, şi care depinde de Dumnezeu pentru pace şi nădejde în suferinţă. Versetele 33-35: “Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi.”

Dacă ne-am opri aici cu cititul, înţelegerea pe care am avea-o asupra modului cum se manifestă calitatea credinţei, ar fi foarte distorsionată, deoarece aceste cuvinte par să spună că credinţa învinge întotdeauna în viaţa aceasta. Însă tocmai aici are loc o schimbare de poziţie prin care descoperim că credinţa este şi puterea de a-ţi pierde viaţa: “Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, - ei, de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit.”

Slava lui Dumnezeu se manifestă atunci când Dumnezeu vindecă şi atunci când dăruieşte un duh al nădejdii şi păcii persoanei pe care nu o vindecă, deoarece şi acesta din urmă este un miracol al harului! O, de am fi un popor în mijlocul căruia Dumnezeu vindecă adesea bolile suferinzilor, dar umple întotdeauna de bucurie şi pace inimile noastre atunci când bolile nu sunt vindicate. Dacă vom fi un popor smerit ca nişte copilaşi care strigă la Dumnezeu în mijlocul nevoilor şi se încred în promisiunile Lui, Duhul Sfânt ne va ajuta şi Dumnezeu va binecuvânta biserica noastră cu orice binecuvântare. El va lucra, aşa cum spune textul, toate lucrurile spre binele nostru.

Aceasta este pe scurt teologia mea cu privire la suferinţă. În primul rând, în veacul acesta toată creaţia, inclusiv trupurile noastre, a fost supusă deşertăciunii şi înrobită stricăciunii. În al doilea rând, vine un veac nou când toţi cei care îndură până la sfârşit în credinţă vor fi eliberaţi de toată durerea şi boala. În al treilea rând, Isus Cristos a venit şi a murit ca să cumpere răscumpărarea noastră, să-i demonstreze caracterul fizic şi spiritual, şi să ne dea posibilitatea să o pre-gustăm acum. În al patrulea rând, Dumnezeu controlează cine se îmbolnăveşte şi cine se face bine, iar deciziile Lui sunt pentru binele copiilor Săi, chiar şi atunci când sunt nişte decizii dureroase. În al cincilea rând, ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutor atât pentru vindecare cât şi pentru întărirea credinţei atunci când nu suntem vindecaţi, şi ar trebui să depindem de mijlocirea Duhului Sfânt atunci când nu ştim pentru care dintre acestea să ne rugăm. În cele din urmă, ar trebuie să ne încredem întotdeauna în puterea şi dragostea lui Dumnezeu, chiar şi în cel mai întunecat ceas al suferinţei.

O, de am fi o adunare a sfinţilor care rezonează din adâncul inimilor noastre cu credinţa la care a ajuns Joni Eareckson după ce s-a luptat timp îndelungat cu paralizia şi depresia. La finalul cărţii ei, Joni a scris: “Fata care devenise instabilă emoţional şi care pedula de ici colo cu fiecare set nou de circumstanţe, fata aceea a crescut acum, şi este o femeie care a învăţat să se încreadă în suveranitatea lui Dumnezeu” (Joni, p.190).