Romani 5:12-21

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... 13 (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. 14 Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. 15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. 16 Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. 17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos! 18 ...Astfel dar, după cum printr-o singură greşală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. 19 Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. 20 Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; 21 pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Când este dificil să înţelegi un învăţător

Atunci când un învăţător devine complex în învăţătura sa, probabil că se întâmplă unul din două lucruri. Fie este confuz şi a pierdut direcţia şi nu mai ştie ce gândeşte, sau are de a face cu realitatea la un nivel care sfidează limbajul şi capacitatea normală de înţelegere a omului. Nu toate lucrurile complexe dovedesc că un învăţător este profund şi înţelept; s-ar putea să dovedească că este confuz şi ameţit. Dar apoi din nou, când un lucru este dificil de înţeles s-ar putea să nu însemne că învăţătorul este incapabil. S-ar putea să însemne că subiectul în sine este foarte complex şi dificil.

În Romani 5:12-21, gândirea lui Pavel este complexă şi greu de urmărit. Dar nu cred că Pavel a pierdut direcţia. Noi credem că vorbeşte ca un apostol insuflat de Duhul Sfânt. Nu este confuz sau ameţit. Ci adresează lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos la un nivel care forţează limitele minţii omeneşti. Deci nu intraţi în panică şi nu fiţi descurajaţi dacă vi se pare că şirul gândurilor din aceste versete este dificil de urmărit. Aceste versete sunt dificile. Dar este din cauză că el ne duce foarte profund în miezul structurii mântuirii, istoriei, umanităţii şi divinităţii. Lucrul acesta ar trebui să ne încurajeze să mai zăbovim asupra acestor versete şi să medităm asupra lor îndelung şi să lucrăm din greu ca să scoatem aurul şi argintul din mina aceasta.

O imagine universală

Duminica trecută v-am prezentat imaginea de ansamblu: Scopul textului este de a arăta măreţia lucrării lui Hristos evidenţiind modul în care El procură o neprihănire pentru nişte păcătoşi ca mine şi ca voi. Şi felul în care arată Pavel măreţia lucrării lui Hristos este aşezând-o alături de lucrarea lui Adam, primul om, şi punctând asemănările şi diferenţele.

Am remarcat la finele versetului 14 cuvintele, „Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Aceasta este balamaua sau punctul de sprijin pe care se mişcă textul. Adam, primul om, este un arhetip, un tipar sau o prefigurare a lui Isus Hristos. Pavel crede că vom înţelege mai bine şi vom preţui mai mult lucrarea de îndreptăţire a Domnului nostru Isus dacă o vom vedea în comparaţie cu lucrarea lui Adam. Şi în felul acesta Îl vom admira mai mult pe Hristos, ne vom încrede în El şi Îl vom iubi mai mult. Iar Dumnezeu, care a hotărât toate aceste lucruri, va fi onorat. Şi acesta este scopul nostru.

Celălalt punct pe care l-am subliniat săptămâna trecută a fost modul în care Pavel arată semnificaţia globală a lucrării lui Hristos. Dacă Adam este tatăl tuturor oamenilor, şi dacă problema fundamentală a oamenilor se regăseşte în modul cum ne relaţionăm la Adam şi la ce ni s-a întâmplat atunci când Adam a păcătuit, atunci orice om din lumea aceasta, indiferent de locaţie, timp sau identitate personală – indiferent de trib, limbă, cultură sau identitate etnică – cu toţii au aceeaşi problemă fundamentală. Şi aceasta înseamnă că dacă Isus Hristos nu este doar un iudeu care a murit ca şi o jertfă iudaică pentru păcate, ci este şi „al doilea Adam” sau „al doilea om” (aşa cum îl numeşte Pavel în 1 Corinteni 15:45, 47), care procură o neprihănire mai bună decât cea pe care am pierdut-o în Adam, atunci Isus nu este un zeu tribal, sau un Mântuitor limitat sau local. El este singurul şi unicul remediu pentru judecata divină a condamnării care atârnă asupra fiecărui suflet omenesc. Ceea ce înseamnă că El este un mare Mântuitor capabil să mântuiască oameni din toate timpurile, din toate locurile şi din toate neamurile.

Astăzi mergem la text ca să vedem ce s-a întâmplat în Adam şi cum prezintă Pavel lucrarea lui Hristos ca şi remediu la ce s-a întâmplat.

Căci toţi au păcătuit

Să mergem la versetul 12. Pavel începe comparaţia dintre Adam şi Hristos cu cuvintele „după cum.” „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit ...” Şi apoi Pavel întrerupe. Ne aşteptăm să continue expresia „după cum” din prima jumătate a versetului cu „tot aşa.” „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume ... tot aşa printr-un singur om a intrat neprihănirea în lume ...” De fapt va relua comparaţia în versetul 18. Dar aici el o întrerupe şi nu o continuă.

De ce? Probabil pentru că realizează că tocmai a spus un lucru care se poate să fie înţeles greşit şi deaceea trebuie să fie clarificat. Care este acest lucru? Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care le-a spus aici, dar Pavel alege să clarifice unul singur în mod deosebit, pentru că dacă îl poate clarifica pe acesta le va ajuta şi pe celelalte să fie bine înţelese. Pavel vrea să clarifice ce înseamnă „din pricină că toţi au păcătuit” de la finalul versetului 12.

Tocmai a spus că printr-un singur om, Adam, a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea – pedeapsa, judecata păcatului. Apoi lărgeşte afirmaţia aceasta şi spune că această moarte, această judecată, nu s-a limitat doar la un om ci s-a răspândit la toţi oamenii. De ce? Aici apare ambiguitatea. El spune, „din pricină că toţi au păcătuit.” Să însemne aceasta „din pricină că toţi au păcătuit în Adam”? Să însemne că păcatul lui Adam era păcatul rasei umane, astfel încât atunci când Adam a păcătuit, într-un mod real, profund şi misterios, şi eu am păcătuit, şi voi aţi păcătuit? Ne-a fost păcatul lui Adam imputat nouă, astfel încât suntem consideraţi ca păcătuind în Adam? Sau înseamnă că pedeapsa şi judecata morţii se datorează păcatelor noastre individuale şi nu păcatului lui Adam imputat nouă? Eu cred că Pavel vrea să spună că noi toţi am păcătuit în Adam, că păcatul lui ne este imputat nouă, şi că moartea şi condamnarea universală a omenirii sunt judecata lui Dumnezeu şi pedeapsa trimisă asupra noastră a tuturor din cauză că am fost uniţi cu Adam în păcătuirea lui într-un mod profund şi misterios.

De ce contează aceste lucruri?

Acum cineva ar putea spune, de ce contează aceste lucruri? Nu ne învaţă Romani 3:23 că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în mod individual? Şi nu ne învaţă Romani 6:23 că „plata păcatului este moartea”? Şi astfel dacă judecata şi condamnarea noastră sunt ceea ce merită păcatele pe care le comitem în fiecare zi, ce mai contează dacă se poate găsi o cauză mult mai adâncă a vinei, morţii şi condamnării noastre – şi anume unirea noastră cu Adam în păcătuirea sa de la început?

Cred că răspunsul la această întrebare l-a făcut pe Pavel să se oprească aici la finele versetului 12 şi să întrerupă comparaţia, pentru ca să clarifice ceea ce vrea să spună prin „căci toţi au păcătuit.” Miza aici este întreaga comparaţie dintre Hristos şi Adam. Dacă nu înţelegem cuvintele „din pricină că toţi au păcătuit” ca însemnând „din pricină că toţi au păcătuit în Adam,” întreaga comparaţie dintre Hristos şi Adam va fi distorsionată şi nu vom mai vedea măreţia îndreptăţirii prin har prin credinţă aşa cum este ea cu adevărat.

Daţi-mi voie să ilustrez care este miza. Dacă spuneţi, „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit în mod individual,” atunci comparaţia cu lucrarea lui Isus ar putea suna astfel: „Tot aşa printr-un singur om, Isus Hristos, neprihănirea şi viaţa au intrat în lume şi viaţa s-a răspândit la toţi din pricină că toţi au comis acte de neprihănire în mod individual.” Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu ar fi imputarea neprihănirii lui Hristos pe care ne-o face Dumnezeu, ci comiterea acestor acte individuale de neprihănire pe care le facem noi cu ajutorul lui Hristos şi apoi suntem socotiţi neprihăniţi pe baza acestora. Când Pavel a văzut că aceasta poate fi o posibilă înţelegere greşită a ceea ce a spus, s-a oprit ca să aducă clarificări.

Dar ce spune Pavel aici despre lucrarea lui Hristos, dacă înţelegem că aceste cuvinte „căci toţi au păcătuit” înseamnă că „toţi au păcătuit în Adam”? Atunci Pavel spune ceva de genul acesta: „După cum printr-un singur om păcatul şi moartea au intrat în lume şi moartea s-a răspândit la fiecare om pentru că toţi au păcătuit în Adam şi păcatul lui Adam le-a fost imputat tuturor, tot aşa printr-un singur om Isus Hristos, neprihănirea a intrat în lume şi viaţa prin această neprihănire, şi viaţa s-a răspândit la toţi care sunt în Hristos din pricină că neprihănirea Lui le este imputată acestora.” Aceasta este gloria îndreptăţirii prin har, prin credinţă. Temelia socotirii noastre ca fiind neprihăniţi şi a acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu nu sunt faptele noastre bune, ci este neprihănirea lui Hristos imputată nouă. Dar adevărul acesta ar fi complet distorsionat dacă cuvintele „din pricină că toţi au păcătuit” de la finele versetului 12 ar fi însemnat „căci toţi au păcătuit în mod individual,” şi nu „căci toţi au păcătuit în Adam şi păcatul lui ne-a fost imputat nouă.”

Paralela pe care vrea Pavel ca să o vedem aici este aceea că

• aşa cum păcatul lui Adam ne este imputat nouă pentru că noi eram în el,

• tot aşa neprihănirea lui Hristos ne este imputată nouă pentru că noi suntem în El.

Unul din cele mai bune motive pentru a gândi că aceasta este ceea ce a vrut să spună Pavel este să privim la versetul 18 unde Pavel completează în cele din urmă comparaţia pe care a început-o aici. “Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” În Adam eram cu toţii condamnaţi; în Hristos suntem cu toţii îndreptăţiţi. Nelegiuirea lui Adam ne-a fost imputată nouă; şi neprihănirea lui Hristos ne este imputată nouă (vedeţi 1 Corinteni 15:22).

Însă toate acestea s-ar pierde dacă la finele versetului 12 cuvintele „căci toţi au păcătuit” s-ar fi referit la păcate individuale şi nu la păcătuirea noastră în Adam.

Aşadar, Pavel se opreşte aici ca să clarifice. Însă cum face această clarificare?

Toţi au murit, chiar și cei înainte de venirea legii

Versetele 13-14: “Căci înainte de Lege [Legea lui Moise] păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” Ce spune Pavel? Spune ceva de genul acesta: 1) Păcatul era în lume înainte de Legea Mozaică (versetul 13a); el recunoaşte că păcatul personal şi nu doar păcatul lui Adam, era răspândit în lume înainte de Moise. 2) Dar păcatul nu este imputat (nu este ţinut în seamă, nu este pedepsit) câtă vreme nu este o lege (versetul 13b). 3) “Totuşi moartea a domnit de la Adam până la Moise” (Versetul 14a). Adică, cu toţii au murit. Toţi au fost pedepsiţi.

Care este implicaţia pe care vrea Pavel să o vedem? Pavel vrea să vedem, că moartea universală a omului nu se datora păcatelor individuale comise împotriva Legii Mozaice ci se datora păcătuirii în Adam. Aceasta este ceea ce încearcă el să clarifice. Versetul 12 spune că “moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” Ca urmare, Pavel argumentează şi clarifică: Dar oamenii au murit chiar dacă păcatele lor individuale împotriva Legii Mozaice nu erau motivul morţii lor: aceste păcate nu le erau ţinute în seamă. Ci, motivul pentru care toţi au murit este acela că toţi au păcătuit în Adam. Păcatul lui Adam le-a fost imputat lor.

Dar acum există o obiecţie în acest punct la argumentul lui Pavel, şi Pavel vede obiecţia aceasta venind. Obiecţia este următoarea: chiar înainte de Legea Mozaică erau porunci date de Dumnezeu lui Noe şi Avraam şi altora, aşadar poate că moartea lor se datora neascultării de acele “legi”, nu pentru că păcătuiseră în Adam. Şi nu numai aceasta, dar obiecţia ar putea susţine ceva de genul a ceea ce Pavel însuşi a spus în Romani 1:32 că toţi oamenii – chiar şi cei din rândul Neamurilor – în conştiinţele lor “ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sînt vrednici de moarte.” Deci se pare că sunt două excepţii la argumentul lui Pavel: Da, nu este nici o Lege Mozaică împotriva căreia să păcătuieşti înainte de Moise, dar sunt revelaţii personale; şi mai este şi legea scrisă în inimă. Deci, Pavele, oare ai arătat tu cu adevărat că oamenii de la Adam la Moise au murit din cauza păcătuirii în Adam şi nu din cauza păcatelor lor individuale împotriva acestor legi?

Chiar şi cei a căror păcat nu era ca al lui Adam

Am spus că Pavel vede această obiecţie venind şi, cred, că de aceea adaugă următoarele cuvinte în versetul 14. El nu se opreşte spunând, “Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise...” Ci continuă şi adaugă cuvintele foarte esenţiale, „[Moartea a domnit] chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.” Cu alte cuvinte, da, recunoaşte că sunt alte feluri de legi înainte de Legea Mozaică, şi da, oamenii au încălcat acele legi, şi da, cineva ar putea argumenta că aceste păcate sunt motivul de bază pentru moartea şi condamnarea în lumea aceasta. Dar, spune el, este o problemă cu această concepţie, pentru că moartea a domnit „chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.”Sunt aceia care au murit fără să vadă o lege şi fără să aleagă să păcătuiască împotriva ei.

Cine sunt aceştia? Cred că grupul de oameni care cere o explicaţie aici, sunt copiii. Copiii au murit. Ei nu puteau înţelege revelaţia personală. Nu puteau citi legea în inimile lor şi să aleagă să asculte sau să nu asculte de ea. Cu toate acestea au murit. De ce? Pavel răspunde: păcatul lui Adam şi imputarea acelui păcat rasei umane. Cu alte cuvinte, moartea a domnit peste toţi oamenii, chiar şi peste cei care nu au păcătuit împotriva unei legi cunoscute şi înţelese. De aceea, concluzia este, folosind cuvintele din versetul 18: “printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii.”

Motivul cel mai profund pentru care a domnit moartea

Aceasta este clarificarea oferită de Pavel: La finele versetului 12 cuvintele, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” înseamnă că „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi au păcătuit în Adam.” Moartea nu există mai întâi şi mai ales datorită păcătuirii noastre individuale, ci datorită a ceea ce s-a întâmplat în Adam.

Acum iată întrebarea esenţială: De ce a inserat Pavel exact în acest loc – la finele versetului 14, imediat după ce a spus că moartea a domnit asupra celor care nu au păcătuit personal împotriva unei legi cunoscute aşa cum a făcut Adam – de ce a inserat Pavel exact aici cuvintele acestea de o importanţă extraordinară, „care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”? De ce, tocmai aici, tocmai în acest punct a spus Pavel că Adam este un arhetip al lui Hristos?

Dacă până acum nu aţi înţeles nimic altceva, trebuie să înţelegeţi lucrul acesta. Pentru că aceasta este viaţa voastră. Pavel spune chiar aici că Adam este un tipar pentru Hristos pentru că paralela atoate-importantă se vede chiar aici. Care paralelă? Paralela de aici este aceasta: Consecinţele judiciare ale păcatului lui Adam sunt experimentate de către toţi oamenii nu pe baza păcatelor lor individuale aşa cum a făcut Adam, ci pe baza faptului că toţi erau în Adam şi păcatul lui Adam le-a fost imputat lor. De îndată ce lucrul acesta devine clar în argumentul lui Pavel, el Îl aduce pe Hristos ca şi paralelă: Consecinţele judiciare ale neprihănirii lui Hristos sunt experimentate de către toţi cei care sunt ai Săi nu pe baza comiterii faptelor lor neprihănite aşa cum a făcut Hristos, ci pe baza faptului că ei erau în Hristos şi neprihănirea lui Hristos le-a fost imputată lor.

Motivul cel mai profund pentru care domneşte viaţa veşnică

Aceasta este paralela atoate-importantă. Motivul cel mai profund pentru care moartea domneşte asupra tuturor nu se datorează păcatelor noastre individuale, ci faptului că păcatul lui Adam ne este imputat nouă. Deci motivul cel mai profund pentru care viaţa veşnică domneşte nu se datorează faptelor noastre individuale de neprihănire, ci neprihănirii lui Hristos care ne este imputată nouă prin har, prin credinţă.

O cât de multă lumină aduce lucrul acesta asupra motivului pentru care s-a lansat Pavel în paragraf! A făcut-o de dragul credinţei noastre, a siguranţei noastre şi a bucuriei noastre. A făcut lucrul aceasta ca să sublinieze că poziţia noastră corectă înaintea lui Dumnezeu şi eliberarea noastră de condamnare nu se bazează pe faptele noastre neprihănite ci pe faptele neprihănite ale lui Hristos.

Aceasta este temelia marelui adevăr biblic a îndreptăţirii numai prin har, numai prin credinţă. Adevărul acesta a salvat mii de sfinţi de la disperarea la care duce legalismul şi de la frica paralizantă a imperfecţiunii. Hristos a devenit ascultător până la moarte ca noi să devenim în El neprihănirea lui Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 5:21). Aici aveţi odihna pentru sufletele voastre. Aici aveţi mesajul pe care orice persoană pe care o veţi întâlni vreodată, va avea nevoie să-l audă. Hristos este neprihănirea noastră. Încredeţi-vă în El. Încredeţi-vă în El. Încredeţi-vă în El.